Așa cum Icoana Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos aduce în fața ochilor creștinului dialogul dintre cer și pământ, așa și autorul Neforcoș Călmățui, „Ionul” nostru, cum l-am numit în prezenta cronică, aduce în fața noastră, după cum declară chiar el, aspecte și simboluri „din câteva sfere ale celor două limite – Între Ceruri și Pământ”, pe care le personalizează versificându-le.
Prin comparație cu romanul „Între cer și pământ” al autorului Jon Kalman Stefansson, un roman al despărțirii de moarte, al speranței și al maturizării, unde pescarii Islandei știau prea bine ce se afla între cer și pământ, poemele lui Neforcoș Călmățui vin și ne dezvăluie, într-o notă personală, o lume reală, „dintre ceruri și pământ” în care încape o țară, o istorie, un tricolor, o carte, un cuvânt sau o viață, măsurate de autor într-o clipă: „Între ceruri și pământ/…Cărând ere după ere…/În acest gigantic hău.”… „A cărei existență i-o simplă frunză-n vânt/Ce zboară timp de-o clipă…/între ceruri și pământ!” – citat din Poemele „Între ceruri și pământ” și „Clipa dintre ceruri și pământ”. Prin analiza între cele două poeme se observă că autorul folosește figuri de stil care combină măsuri de timp contradictorii, gigantic – raportat la clipă, folosind parcă oximoronul, ca figură de stil, dar nu în aceeași sintagmă, ci evocarea în poeme diferite, reușind efecte surprinzătoare.
Se observă că autorul încearcă să găsească un sens, rătăcirii prin poemele sale, între mai multe ceruri și un pământ unic, românesc, cerând Domnului un răgaz „o vreme pentru a-și „purta colindul„ până „când haina vieții mi-o va lua pământul”. Așa cum se știe, arma cea mai puternică a omului pe pământ, o armă de nebiruit și pururea victorioasă, este Rugăciunea.
Autorul, cu ajutorul rugăciunii din acest poem, își închină tot sufletul său, toată inima sa și întreaga sa viață lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu devine apărătorul și călăuzitorul său, prin sferele dintre cele două lumi, confirmând ceea ce religia spune, că armura cea mai de preț este armura lui Hristos, pe toate tărâmurile. În aceeași notă, folosind tot ruga, continuă călătoria între două lumi și în poemul „Tuturor vă cer iertare!”, inspirat parcă de poemul lui Marin Sorescu „Iertare” sau de psalmii macedonskieni, în care poeții se adresează cu ardoare divinității, cerând iertare pentru păcate omenești. Repetiția verbului „iertare”, întâlnită și la Macedonscki, în poemul „Iertare” redă în poezia lui „Ionul” nostru, înfățișarea sentimentelor de neliniște, suferință, umilință, regret, dar cu o urmă de speranță, sugestiv exprimată în versul de final „Spunând de NeluForcoș c-a fost cândva și el sub soare!…”
Așa cum Marin Sorescu și-a numit un personaj „Iona”, într-o parabolă dramatică publicată în 1968, inspirat după personajul biblic cu același nume, așa l-am numit eu pe autor „Ionul”, deoarece, la fel ca personajul lui Sorescu, autorul nostru este solitar, înstrăinat, care își pune problema cunoașterii și a destinului, a schimbării, pentru a descoperi „o țară de poveste” dintre lumi, „Țara cea nemuritoare”… „Căreia-i spune Zamolxe/Țara mea de la izvor”. Așa cum Piatra Profeției este o piatră rară, una dintre cele mai puternice pietre care poate fi folosită pentru ancorarea Luminii în corpul fizic, un reprezentant de seamă al elementului Pământ, așa este, în viziunea autorului „Țara cea nemuritoare”… fiind elementul care crează o legătură armonioasă între ceruri și pământ, fiind în poezie elementul de ghidare spirituală al autorului.
Nu pot trece cu vederea poemele istorice ale autorului, din primul capitol, fiind forma de artă a poetului care, folosind cuvântul, ne conduce pe culoarul istoriei, de la strămoșii omenirii la neamul românesc, de la vremuri de urgie la vremuri de lumină, de la limba română la „dulcea limbă eminească”, oferindu-ne bulgări de timp din universul personal. Simbolurile folosite în versuri, limbă, tricolor, național, unire, scot la iveală dragostea de țară, de istorie și transmit nevoia autorului de apartenență la un neam și a recunoașterii identității românești: „Aici Românie-i țara ta/Și neamul tău cel românesc/Aici eu, tu și mulți trăiesc/De putem spune-așa ceva!…”. Fiecare poezie patriotică te invită la reflecție, la fiecare vers îți vibrează sufletul, iar această călătorie printre simboluri românești, de redeșteptare a conștiinței naționale, este pusă tot sub semnul rugii către Dumnezeu: „În genunchi mă rog de Tine/Smerit, cu fruntea în pământ/Să faci, Doamne, o minune/Că lumea a înnebunit…”.
Urmărind traiectoria autorului observăm că finalul de carte a fost rezervat familiei, Măriei, soția sa, vieții, ca-ntr-un omagiu personal, dăruindu-le și lor bulgări de timp și recunoștință. După rătăcirea între două lumi, ”Ionul” nostru găsește forța care-l reține în lumea reală, familia fiind amuleta de vindecare și creștere a puterii scrierilor sale. Precum cristale magice, Maria, Larisa și Ciprian devin personaje în viața lui ”Ionul” nostru, oferind sentiment de apartenență și determinându-l pe acesta să rămână, aici, în lumea noastră, singura care poate să-i dăruiască ”Iubire așa de mare”.
„Nu n-am să mai plec, n-am să mai plec în lume,/ Sânt obosit, acum mă odihnesc, fac terapie/Cu-al tău dor ce strâns s-a prins de mine/Și m-a vrăjit să nu mai plec, Mărie!” este concluzia de final a autorului.
Maria Petrescu / UZPR