Repet cu o naivitate bolnăvicioasă că, printre cei dedați cu lectura, hălăduiesc atât „scriitori” cât și „scrietori”. Veleitarii și impostorii sunt amestecați printre creatori fără ca cineva să aibă curajul de a tăia cohorta de veleitari în ”smintiți” și în ”mișei”. O imensă maculatură buruienoasă se strecoară pe gazonul înflorit al literelor românești, cu complicitatea unor adulatori aplaudaci, dar mai ales a unor grafomani aculturali, care râvnesc să urce, cu pegasul lor șchiop ori cu vreo rosinantă hâdă spre Olimpul gloriei. Edituri inginerești cu sigure beneficii economice scot volume ale unor impostori nonculturali, ambiționați să-și lipească numele pe cât mai multe cărți prefațate. Nu există vreo jenă gramaticală și nici prezența vreunei umbre cârlovene. Și nici zăngănit de istorie a unui galben și a unei parale nu injectează oroare față de vicierea limbii române ori mâzgălirea cu tastele a vreunui ecran suportabil de amatorismul și josnicia scrisului. Cine mai dă samă de ale lui câte scrie? Nu există vreo instanță care să spună stop insolenței, grafomaniei provinciale și impostorilor cu ifose de scrietori și cu aspirații la gloria deșartă a orgoliului. ”Boală fără leac”, crede Horia Gârbea, care recomandă pentru asemenea maladii incurabile tratamente băbești și pastile cu intensă reclamă farmaceutică.
Ca încercare, am înghițit o singură pastilă, fără recomandare medicală, de Grafostop forte, și iată-mă proiectat în Marea carte a uitării a lui Gabriel Chifu, apărută la Cartea Românească (2022). În toamna lui 1961, stomatologul Slobodan Stoianovici este arestat pentru nu știe care vină, poate că în podul cu grâne ar avea dosite câteva pepite de aur ori niște cocoșei fără găinușe. Preocupat de întreținerea unei familii cu probleme, nu știa de ele (fiind plasate discret de organe), așa că anchetatorii găsesc motivația de a-l plasa într-o carceră. Familia sârbului este debusolată, soția îi este agresată de târcoalele erotice ale anchetatorului, feciorul devine un vagabond revoltat, iritat de tot ce este regulă, iar Dejana își conduce adolescența spre viciu sexist. În roman sunt 12 personaje, trăitoare în vremea delațiunilor și a unui regim în care omul e o piesă, mutată fără reguli de nu știe cine, pe o tablă modulară de șah.
Fiecare personaj își joacă rolul mincinos și fals, cu soții și soți încurcați în adulter, cu delatori, victime, călăi, nevinovați pedepsiți și torționari promovați. Pușcăriașul fără vină, Slobodan, este racolat de servicii, ajungând chiar ofițer al acestora. Alt cavalerist din grup, Emanoil, ofițer erou, face pușcărie comunistă, apoi este expulzat în gulagul sovietic. Prin matrapazlâcuri, este adus în țară de Slobodan, unul dintre personajele a cărui viața este dedicată compromisurilor. Complexitatea planurilor romanului permite imaginației lui Gabriel Chifu să deturneze destine și să restituie actualilor cititori imaginea unei societăți buimace, a unor destine încâlcite, ale căror tentacule s-au prelungit cu întregul lor venin între noi, cei bolnavi de ”grafomanie aculturală”. Iată, o simplă pastilă m-a adus în lumea cea elevată a literaturii. M-am întâlnit apoi cu alte texte, Gh. Schwartz, V. Dan, Cărtărescu, Voncu, Crăciun, Alui Gheorghe …
Am recurs la un nou elixir farmaceutic, obținut prin reclamă perversă cu numele Tocilizumab, care m-a reținut în bibliotecă spre a mai citi din literatura națională și universală, din marii filosofi europeni, din poezia contemporană și din proza argentiniană. Credeam că în sala de lectură voi mai auzi foșnet de carte. ”Au dispărut, îmi zic, șoarecii de bibliotecă!” Cu speranța vindecării de boala nestăvilirii dorinței de a păși în Olimpul zânelor cântătoare din liră, mă reconfortez cu Idiotul lui Dostoievsky și, pentru relaxare, cu poeziile semnate de Adrian Alui Gheorghe. Aștept ca măcar cineva să deschidă ușa bibliotecii și să-mi ceară un foc, pardon, un pix. Mă uit pe fereastră și văd un grup de tineri butonând. Trec agale și duios, ca și Anastasia, pe lângă bibliotecă în hohote de râs.
Se scrie mai mult decât se citește și nu se citește ceea ce se scrie. Cui îi pasă? Grafomania aculturală are coate osoase și răzbate spre veleitarism și pungășie literară. E același lucru ca și plagiatorismul din mediul intelectual și universitar. Poate exista o literatură serioasă cu invazia de veleitari și impostori? Nu! Nu! Nu! Atunci, dacă ați ajuns cu lectura până la finalul articolului, explicați-vă singuri ce înseamnă „grafomanie aculturală”!
Anton ILICA
UZPR, filiala ARAD
Un comentariu pentru “Veleitari și impostori culturali”
Domnule profesor, graforeea ca și logoreea sunt răspuns firesc al vremurilor în care valorile si-au pierdut esenta fiind înlocuite cu produse larg acceptate și voit întreținute de mulți dintre cei care se cred intelectuali. Suntem contemporanii acestor vremuri și, prin urmare, părtași la aceasta degringlodada/ beție a cuvintelor scrise și vorbite. Felicitări pentru alarma pe care ați declansat-o!