Adică melodia compusă de bucovineanul Ciprian Porumbescu, născut în familia Emiliei și a lui Iraclie Golembiovschi din Sucevița, în ziua de 14 octombrie 1853, în satul Șipot, izvor al râului Suceava din partea de apus a Bucovinei, unde Iraclie a fost preot în această așezare a huțulilor din anul 1850 pînă în 1864, când ajunge cu slujba la Stupca, după care vine, în 1884, toamna, paroh în Fratăuțu Nou, cum i se spunea pe acea vreme comunei noastre. Adesea parohul Iraclie a botezat copii născuți în Costișa, a cununat tineri sau a înmormântat răposați și la biserica din satul nostru sau chiar la lipovenii din Climăuți. Un obicei al preotului Iraclie, observat de săteni cu oarece mirare, era ca părintele, bărbat înalt și zdravăn, să se scalde precum un țânc șturlubatic în câte-o bulboană din apa Sucevei, chiar de prin aprilie și până în octombrie. Ciprian, care n-a apucat să vadă satul Fratăuțu Nou, căci a murit în ziua de 6 iunie 1883, a deprins și el patima și bucuria scăldatului în apa Sucevei, încă de pe când era la Șipot, unde n-a stat mult pentru că pe la vârsta de șapte ani părinții îl trimit la bunicul din partea mamei, Ștefan Klodnițchi, aflat cu slujbă de administrator silvic în satul Ilișești, ca să învețe carte românească. Dar băietul, ca băieții, de mic mergea la scaldă în Șipot, un părăiaș ceva mai sprinten pentru că apa, limpede și rece, trebuia să sară din piatră-n piată, ca-n pripă, printre cei doi munți din „fundoaiele Carpaților”. Trebuie să știți însă – le spuneam eu școlarilor mei, prin noiembrie 1967 – că firul acela de apă în care s-a scăldat Ciprian ajunge și la Costișa, unde se zbenguie înspumată pe roata morii, dar nu aleargă mult prea departe, căci pe la Roșcani intră în matca Siretului. Așa că voi, împielițaților și împielițatelor, vă scăldați, vară de vară, în aceeași apă în care a hălădit și Ciprian Golembiovschi. Ce-i drept, în urmă cu un veac și ceva ani, încă vreo patrusprezece. Pentru că de la acea vârstă a scaldei și alergăturii prin poienele pădurii sau a săniuței și a umblatului cu plugușorul, părinții l-au trimis pe băiet la bunicii dinspre mamă, Klodnițchi, aflați în satul Ilișești să învețe carte românească, fiindcă în Șipot copiii învățau numai în limba ruteană, altfel spus, ucraineană. După câțiva ani și tatăl Iraclie ajunge preot la Stupca, un sat vecin cu Ilișeștii bunicilor… Drept că ceva mai departe de apa Sucevei. Pentru că eu nu știu să vă spun prea multe despre Ciprian Porumbescu, am să vă pun o placă la pick-up să ascultați voi ce povestește el într-un cântec strunit pe vioară, pe care l-a numit Baladă. Și am dat drumul discului să se învârtă în legea lui. Școlarii au ascultat înlemniți până la un punct de respiro al cântecului, tresărind speriați în tăcerea ca și cum s-ar fi rupt arcușul scripcarului… După care au ascultat încremeniți până la sfârșit. Ca de obicei, cum procedam și la română și la limba franceză, am spus mai neîncrezător: – Întrebări? O fătucă ceva mai zglobie a călcat pe firul explicațiilor mele: – Eu n-am înțeles ce povestește compozitorul Ciprian în acest cântec. – Dar cum ai ascultat tu balada asta? întreb eu. Cu ochii deschiși sau închiși? – Deschiși, a răspuns fata.
– Ei, m-am luat eu cu vorba ș-am uitat să vă spun să ascultați povestea asta cu ochii închiși. Ați fi deslușit numaidecât cum curge Suceava de la Șipot până la vărsarea-n Siret: la început cătinel, cătinel, apoi ca un zvâcnet și deodată sărind peste stânci în câte-o cataractă cu bulboane, după care se molcomește iarăși… Ș-am încălecat pe șa și… voi mergeți sănătoși acasă. Cu ochii deschiși, ca să n-ajungeți în gârla morii, că apa-i rece, la munte a nins mai din vreme în acest an, iar Șipotul, din capătul lui de sus, clipocește sub o limpede pojghiță de gheață… Dar eu, profesor uituc, nu le-am mai vorbit școlarilor mei altădată despre Ciprian Porumbescu. Încât, după jumătate de veac și încă vreo cinci-șase ani, m-am trezit că nu știu, n-am văzut satul unde s-a născut acest genial compozitor român, încăpățânându-mă să ajung la Șipot, măcar în toamna anului 2023, până nu se așterne primul omăt peste Obcinile Bucovinei. Am ajuns într-o sâmbătă, pe la amiază, din mijlocul lunii noiembrie, cu mult soare, cu nouri scămoși, cu obcinile încă înveșmântate în verdeață curată, iar Șipotul cu apa limpede și sprintenă… Am coborât într-un vad, am sorbit-o cu nesaț din căușul palmelor și mi-am spălat fața îmbujorată de asemenea bucurie târzie… Numai că biserica veche s-a năruit între timpuri, casa parohială în care s-a născut pruncul Ciprian a fost ciopârțită de carii veacului, clopotul l-au spart austriecii pentru tunuri în primul război al popoarelor, în cristelnița în care a fost botezat odorul preotesei Emilia soldatul sovietic a dat ovăs calului înglodat printre obcinile eliberate cu duh bolșevic, catapeteasma a sărit în țăndări cu gloanțele slobozite din automate, grinda și arcadele de stejar din naosul bisericii le-a găurit mitraliera și nu se mai păstrează în strană decât un vechi jilț împărătesc și trei icoane din vremea părintelui Iraclie, ca biete podoabe aurite adiind peste cele șapte cruci de piatră din bătrânul țintirim. Am ajuns prea târziu la Șipot și chiar mă sfiesc să mai ascult Balada cu ochii închiși…
Ion Filipciuc