◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.06.2024

Slavici 175 la Arad. Piese din mozaic

Motto: „Nu te fă, fată, pui de cuc în cuib de cioară” („Pădureanca”)

 

Ioan Slavici student la Budapesta

Slavici era decis să urmeze Dreptul, astfel s-a înscris la Facultatea de Drept și Științe de Stat a Universității din Budapesta (1868). Mama lui ar fi dorit să îl vadă, mărturisește scriitorul, „popă ori scrietor” la vreun notar. Totuși, ajuns la Budapesta, îl vizitează pe Teodor Serb din Cuvin, acum înalt funcţionar, cu al cărui fiu, Gheorghe, stătuse la Arad în „cortelaş”. În casa lui Teodor Serb se strîngeau fruntaşii românilor şi discutau chestiuni politice, deşi el, înalt funcţionar de stat, nu făcea politică. Slavici asistă la discuţii şi cunoaşte mai bine frământările politice prin care treceau românii de peste munţi. La un moment dat, îi trece prin minte să devină om politic. Cursurile Facultăţii de Drept şi Știinţe de Stat nu l-au încântat. Profesorii căutau cu orice chip să fie pe placul guvernului: „Un Hoffmann, un Kautz, un Wentzel, deşi nemaghiari, se sileau să-şi ţină lecţiile în limba maghiară şi, necunoscând-o, o poceau îngrozitor. Se stricau în felul acesta şi rosturile culturale ale maghiarilor. Studenţii nu veneau la cursuri sau le ascultau în silă şi-şi treceau timpul prin berării şi cafenele.” În casa lui Serb, Slavici întâlnea „lumea bună”, dar el însuși dispunea de posibilități restrânse, neputând să se îmbrace totdeauna „bine”, astfel, își rărește vizitele, pentru ca în curând să nu mai meargă deloc în casa familiei Serb. În urma acestei decizii, își atrage mustrări din partea doamnei Serb: „Să ştii că la masa noastră se pune-n toate zilele un tacâm pentru dta şi suntem mâhniţi când scaunul pus pentru dta rămâne neoupat”.

În Budapesta, locuia într-un „ietăcel nemobilat”, în care și-a instalat un pat, o mescioară şi două scaune. Mâncarea şi-o făcea singur, dacă se putea numi aşa. Dimineţile îşi fierbea o cafea, serile câţiva cartofi, mai rar câte un ou. Îşi cumpăra, uneori, câteva felii de mezeluri. Prânzul îl lua la unul din „birturile economicoase”, foarte frecventate de studenţii români. Slavici a intrat astfel în rândul studenţilor care duceau viaţă de mizerie. În octombrie 1868, Federaţiunea scria despre lipsa mare de „cartire” [gazde] pentru studenţi: „Mai deunăzi – arată ziarul lui Al. Roman – 17 jurişti [studenţi în drept] au trebuit să doarmă în omnibusele locale într-un şopron, solvând [plătind] 10 cr. de persoană pentru acest cartir”. Traiul studenţesc nu-i pria nici lui Slavici, şi adesea suferea de dureri de stomac. Deși bolnav, nu era înțeles de profesori. Adormind la cursul profesorului Hoffmann, a fost apostrofat: „Văd acolo un domn care doarme… Dacă şi-a petrecut noaptea chefuind, făcea mai bine să rămînă acasă.” Medicii îl evitau, din cauza lipsei de bani, trecuse iarna fără căldură în locuință, până în februarie, când a căzut, istovit, în stardă. Suferea de peritonită acută. Viaţa în „cortelaş” (gazdă), dusă ca elev, ani în şir, numai cu ce primea de acasă, şi traiul, ca student, au început să se răzbune. Slavici a fost internat la Spitalul Rókus, la universitate, unde a stat aproae trei săptămâni: „Mi-a rămas viu întipărită – avea să scrie la adânci bătrîneţe – nepăsarea, cu care cei vii se uitau la cei care trăgeau de moarte. Dacă se-ntâmpla ca vreunul dintre aceştia să-şi aibă patul la fereastră ori mai aproape de sobă, ceilalţi se certau pentru patul în care zăcea cel gata de a pleca din lumea aceasta.” Slavici a înțeles că fără condiţii de trai nu putea face studii universitare, iar după cele văzute în spital, viaţa însăşi nu o mai putea privi ca mai înainte. După ce s-a externat, s-a întors la Şiria, deplin încredinţat că mama sa avea dreptate când insista să intre „scrietor” notarial în vreo comună apropiată. Ea se şi interesase de un loc de slujbaş şi i-a găsit un post de „scrietor” notarial în Cumlăuş, comună în imediata apropiere a Şiriei. (D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, 1968, p. 61–70).

 

Ioan Slavici student la Viena. Prietenii de poveste

Ioan Slavici mărturisește în Amintiri, referitor la prietenia literară cu Mihai Eminescu: „Oricât de multe și de mari ar fi deosebirile dintre noi, erau câteva lucruri care ne legau pentru toată viața”.

Așa stând lucrurile Lumilor celor doi, paralele, Slavici îl va cunoaște pe Eminescu la Viena (1869, iarna) printr-un prieten comun, un student medicinist, Ioan Hosanu, la un prânz comun (din acest moment Eminescu va întrezări portretul viitorului prozator ardelean de o de nepătruns aciditate în exprimare). Dar, mai târziu, și Slavici va vedea în Eminescu (scriindu-i lui Iacob Negruzzi, 1874) un „maestru”, referindu-se, probabil, la gândirea acestuia, la limba „ca un murmur și la chipul poetului romantic cu ochi visători și mărunți ”.

De aici și până la consacrarea acestei viitoare prietenii literare, pașii lor s-au intersectat atât pe mreje de litere cât și pe cărări de Viață.  Și nu este totul. Cizelarea limbii, exprimările duioase în limba ca un fagure, îi vor servi ardeleanului Slavici la modelul viitoarelor sale proze, îndreptate de mai tânărul student vienez bucovinean.

Slavici nu și-a dorit niciodată să  devină „scriitor poporal”, dar a ținut mereu seama de insistențele prin care Eminescu îl îndemna să aștearnă pe hârtie Lumea prin care a trecut. Fapt ce va fi recunoscut de Slavici (Pompiliu Marcea): „În urma stăruințelor lui am început să citesc românește, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor”, vorbe specifice graiului din comuna natală, Șiria, Arad. Așa se face că Eminescu va transcrie cu mâna lui comedia Fata de birău a lui Slavici și îl va recomanda lui Iacob Negruzzi, care coordona revista Convorbiri literare, fiindu-i astfel publicată. 

Anii vienezi și Societatea „România Jună” au pecetluit prietenia dintre cei doi români, mari cărturari (constituită la 8 aprilie 1871, Slavici devenind președinte, iar Eminescu bibliotecar). Prietenia dintre cei doi a avut un mare impact și la Sărbătoarea de la Putna (400 de ani de la zidirea mănăstirii, 1870); astfel că ei, prin „România Jună”, i-au conferit un specific național aparte.

Redactor fiind la Timpul, Eminescu a publicat Novele din popor (1881) a lui Slavici ca o recunoaștere și încununare a scrisului acestuia, împestrițat cu vorbe și fapte culese din lumea satului ardelean. Sunt aspecte legate de vorbe de duh, de ulițe de sat și de veșminte pe care țăranii le-au redat prin vocea lui Slavici, grație prieteniei cu Eminescu.

Chiar dacă cei doi scriitori s-au diferențiat prin nivelul de cultură și specificitatea scrierilor, momente de viață întunecate și umbrite de griji i-a unit într-o vreme în care literatura celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea cunoștea înflorire, pentru că „Nu trece omul luminat prin lume, fără ca să-și reverse lumina!” Din bătrâni, Ioan Slavici.

 

Ioan Slavici și familia sa la Temnița din Vác, Ungaria

Puțini știu că Ioan Slavici, scriitor și jurnalist, a fost condamnat la un an de închisoare… pentru trădare și agitație împotriva statului (1888/1889). Motivul? Articolele prin care apăra drepturile românilor. Aspectul acesta apare în volumul Închisorile mele. Astfel, Ioan Slavici prezintă locul în care a petrecut un an: peste drum de închisoare era o capelă ortodoxă, care aparținea de Episcopia sârbească de la Buda. Preotul care săvârșea liturghia cunoștea și limba română, astfel în strană se cânta în amândouă limbile, sârbă și română. Slavici putea participa la slujbele săvârșite în acea biserică deoarece se afla în regim semideschis, fiind încarcerat într-o clădire din apropierea închisorii. De asemenea, puteau primi vizite, aveau un program mai puțin strict decât cei cu regim închis, ușile fiind închise doar seara. În aceste condiții, Slavici a preferat să meargă la Vác, și nu în Năsăud: „În ziua de mine însumi hotărâtă m-am prezentat apoi în penitenciarul de la Vaț, unde eram așteptat. În fața marii zidiri a penitenciarului, peste drum, se afla o casă mai mică, luată, pare-mi-se, cu chirie, pentru cei osândiți la așa-zisa temniță de stat, fie pentru duel, fie pentru delicte politice. Mi s-a pus în casa aceasta la dispoziție un ietăcel cu o singură fereastră, care dădea într-o curte curată, lungă de vreo 20 și lată de vreo 15 metri. Aveam în acel ietăcel un pat cu saltea de păr de cal, cu pernă de puf și cu plapumă, o măsuță, două scaune, o garderobă pentru haine și albituri, toate în stare bună, curate și bine întreținute. Serviciul mi-l făcea unul dintre cei de peste drum, pe care-l plăteam cu luna după taxa stabilită în regulament. Tot acesta aducea mâncarea de la vreunul dintre restaurantele mai apropiate. Mie îndeosebi îmi trimitea mâncarea soția mea, care închiriase în apropiere o odaie mobilată. Pentru iatac plăteam o mică chirie. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre cei osândiți să nu fie în stare a plăti pentru chirie, mâncare și serviciu, plătea comuna în care-și avea domiciliul. Seara eram închiși fiecare în iatacul său, iar dimineața la șase ni se dădea drumul și puteam să ne petrecem toată ziua timpul împreună. Soția mea avea voie să stea cu mine tot timpul cât nu eram închis în iatac. Copilul, un băiețel de vreo doi ani, stătea de obicei toată ziua la mine, iar servitoarea noastră putea oricând să intre ori să iasă. Cei ce voiau să ne viziteze aveau să ceară voie de la direcția penitenciarului și puteau să stea cu noi în tot timpul cât nu eram închiși, nu însă și în timpul mesei. După-amiaza, de la două până la cinci, aveam voie să trecem în grădina din fund, unde eu cultivam câteva straturi de flori. Puteam să primim ziare și reviste, să citim și să scriem orice, și îndeosebi eu în timpul petrecut la Vaț am colaborat la Tribuna și mi-am urmat lucrarea ca secretar al comisiei însărcinate cu publicarea documentelor istorice rămase de la baronul Eudoxie Hurmuzachi (…) Ne-am făcut, bătrânul acela (directorul temniţei) și eu, chiar de la început prieteni buni și am petrecut, pe cât ne iertau împrejurările, ore plăcute împreună. Îl interesau, între altele, și documentele istorice care se publicau sub îngrijirea mea și nu-mi aduc aminte să fi primit vreodată de la tipografia Socec et Comp. corecturi în care documentele scrise în limba maghiară, în cea germană ori în cea latinească să nu fi fost corectate în trecerea lor prin cancelaria direcțiunii, încât eu aveam să le fac numai revizuirea. Se mai interesa și de viața mea sufletească, ținea mereu să știe cum îmi petrec timpul, ce lucrez, și nu era carte fie maghiară, fie nemțească, pe care nu mi-o trimitea și mie, dacă îi plăcea lui. Avea slăbiciune pentru științele naturale, botanică, zoologie, în genere fiziologie și fizică, ramuri de știință asupra cărora m-am dumirit și eu în timpul petrecut la Vaț, când am scris puțin, dar am învățat multe citind.”

Slavici a fost însoțit de soția sa. Aceasta, însărcinată și cu un copil de câțiva ani lângă ea, se va instala într-o locuință din oraș, din apropierea penitenciarului. Medicul penitenciarului a avut grijă și de ea, în momentul în care i-a venit timpul să nască, iar scriitorul a primit dreptul să stea lângă ea: „Timp de două săptămâni m-am bucurat de libertate deplină, am stat în familia mea şi-am umblat în treburile casei fără ca să fiu însoţit de vreun agent ori să fiu pus în orice fel sub pază poliţială, iar după două săptămâni s-a făcut botezul copilului, la care au asistat vreo douăzeci dintre tinerii de la Universitatea din Budapesta, apoi m-am întors iar în ietăcelul în care aveam să mai stau vreo şase luni de zile”, scrie însuşi Ioan Slavici în volumul amintit mai sus.

„Pădureanca”.

 

Interesul cineaștilor pentru operele lui Ioan Slavici

Cineaștii români au fost foarte interesați de nuvelele și romanele lui Ioan Slavici și Liviu Rebreanu. Astfel, Pădurea spânzuraților, Răscoala, Ion au obținut numeroase premii, fiind extrem de bine primite atât de specialiști, cât și de publicul amator. Nici Mara, Moara cu noroc și Pădureanca nu au fost mai prejos. Astfel, operele lui Ioan Slavici au deschis drumul abordărilor cinematografice în 1955, când pe ecrane s-a difuzat Moara cu noroc, în regia lui Victor Iliu și Mircea Cocor, film nominalizat pentru Marele Premiu la Palme d′Or, Cannes, 1957. Au urmat Dincolo de pod, film care a avut ca punct de plecare romanul Mara, în regia lui Mircea Veroiu („La o lectură atentă, în ciuda multor pagini descriptive, Mara e un roman cinematografic. Dar mai mult decât proza, m-a interesat în mod deosebit locul unde se desfășoară acțiunea. După părerea mea, Ardealul e remarcabil nu numai prin oamenii săi, ci și prin virtuțile sale plastice.” Mircea Veroiu), 1976, și Pădureanca, în regia lui Nicolae Mărgineanu, cu Manuela Hărăbor (Simina), Adrian Pintea (Iorgovan), Victor Rebengiuc (Busuioc), Șerban Ionescu (Șofron), Dorel Vișan (Părintele Furtună), Melania Ursu (Vica), Nicolae Toma (Neacșu), Mihai Constantin (Pupăză), 1986. De ce atâtea ecranizări după cărțile lui Ioan Slavici? Pentru că personajele lui Slavici sunt puternice, complexe, iar situațiile în care acestea evoluează – ofertante, atât pentru actori, cât și pentru publicul larg. În plus, operele lui Slavici dețin calitatea de a putea fi ecranizate.

„Pădureanca”, operă semnată de un ardelean, Ioan Slavici, a beneficiat și de un scenograf ardelean, Augustin Buzura, și de un regizor ardelean, Nicolae Mărgineanu, rezultând o „dramaturgie cinematografică” fără pretenții stilistice, care să le dea bătăi de cap cenzorilor. 

Acest film a însemnat debutul cinematografic al actriței Manuela Hărăbor – elevă în clasa a XII-a la acea vreme. Pur și simplu întâmplător, a dat probă pentru rol. Nu a ieșit în evidență nici prin interpretare, nici prin experiență, dar a fost observată de cenzorul Mihai Dulea, care a impus-o, aspect care nu a fost acceptat ușor de restul echipei, Manuela având parte de critici dure, reproșuri, ironii și alte răutăți, dar a învățat, devenind o țărancă autentică din Ardeal, pentru asta făcând multe sacrificii. Totuși, după mai bine de 35 de ani la turnarea filmului, în mai multe localități din județul Arad (Pecica, Curtici, Păuliș, Iercoșeni, Zimbru), aceasta poate afirma: „Pădureanca mi-a marcat cariera, un rol ce face parte dintr-o categorie cu care nu te întâlnești prea des. Puțini sunt actorii români care au avut șansa să își intersecteze destinul artistic cu un rol care să le devină un al treilea nume. George Calboreanu, de pildă, a fost identificat cu Ștefan cel Mare, Victor Rebengiuc cu Moromete. Eu am avut șansa să devin Pădureanca și sunt fericită că după atâta timp lumea se uită în continuare cu plăcere la acest film” (Manuela Hărăbor, actriță).

 

 

Florica R. Cândea, UZPR Arad

Carina A. Baba, Salon Cultural Gutenberg
foto: Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *