Ziua Culturii Naționale, ziua de naștere a poetului naţional Mihai Eminescu, evenimente de mare profunzime ale spiritualității românești, întotdeauna sunt excelente prilejuri să ne reîntâlnim cu sinele nostru identitar; identitatea noastră națională fiind ireversibil ancorată în limba română, și, totodată, legată sincronic, în sensul larg al cuvântului, în credința noastră. În consecință, toate acestea reprezintă valori pe care ,,omul deplin al culturii române” (C. Noica) le-a țesut în opera sa inegalabilă, confirmând în acest mod rolul major, indubitabil, al creației. Însuși Eminescu consemna faptul că la români „spiritul și limba sunt identice, iar limba și naționalitate, asemenea”. Lui îi datorăm, așadar, fondarea limbii române moderne. Ultimul mare romantic al vremii sale, (cum ne sugerează în poemul ,,Eu nu cred nici în Iehova”: ,,Nu mă-toarceți nici cu clasici,/ Nici cu stil curat și antic/ Toate-mi sunt deopotrivă,/ Eu rămân ce-am fost: romantic”), a fost, prin opera literară și publicistica sa, fondatorul limbii române literare moderne, pe care a desăvârșit-o întemeindu-i forma literară: „Numai în limba sa omul își pricepe inima pe deplin” a afirmat marele poet. Prin argumentele invocate în scrierile sale, a trăit cu acea convingere că vechimea și unitatea poporului român din cele trei mari provincii istorice îl îndreptățește să aspire la unitatea politică: ,,Există indicii, atât în numirile localităților și râurilor precum și în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii statelor noastre” (Timpul, 1 aprilie 1881). George Călinescu în exegeza Viața lui Mihai Eminescu (Editura Minerva, București, 1983) avea să consemneze: ,,Eminescu a fost omul care avea darul să exprime sufletul trist sau furios al mulţimii, aflată în pericolul de a fi strivită de forţele înverşunate ale lumii vechi, să o încurajeze cu înflăcărare şi să o împingă înainte, desenându-i viitorul în culorile trecutului idilic. Dar soarta l-a aruncat într-o societate, care folosindu-se de progres, s-a grăbit să-şi arunce hainele vechi, dar n-a vrut să renunţe la privilegiile avute”.
Ziua Culturii Naționale e rezonanța perseverenței identitare. Avem nevoie de Ziua Culturii Naționale, mai mult decât atât, avem nevoie de o conștiință vie prin care cultura națională, în spiritul autenticului, să pună în prim planul cotidianului, valorile care ne definesc națiunea, le protejează de uitare și derizoriu. Ziua Culturii Naționale nu este o ,,găselniță”, ci un puternic imbold pe care trebuie să-l manifestăm pentru a nu uita că identitatea noastră este axată tocmai pe cultură, limbă și credință. Azi, mai mult ca oricând, ființa identitară a românului, poziționată între național și globalism, în „vremurile noi” deseori, din varii intenții și interese, este încercată de ,,resetarea” criteriilor valorice, așa cum și în cazul lui Eminescu am avut parte, în timpurile din urmă, de tendințele care au încercat să îi păteze dilematic, în numele ipocriziei și revizuirilor critice, memoria. Această vicleană poziționare, dar și ușoarele incursiuni în ADN-ul valorilor culturale, duc la seisme inevitabile, creația spiritului românesc devenind obiect de decor, iar odată cu acest fenomen, suspect și indezirabil, se amplifică și criza conștiinței naționale. Un răspuns pe măsură ar putea fi gândul lui Eminescu rostit la Putna în 25 mai 1871, actual și astăzi: „Noi susținem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi și străine obiceiuri…”
Astăzi, vorbind despre Ziua Culturii Naționale, să nu uităm rolul Bisericii în nașterea culturii autentice care, fără doar și poate, influențează identitatea națională. Primele tipărituri apar în mănăstirile românești, în 1508, la Târgoviște, unde vede lumina zilei Liturghierul în slavonă, (socotit primul Liturghier ortodox din lume), primele școli le întâlnim în interiorul mănăstirilor și bisericilor; cultura românească, la origini, neputând fi divizată, grație, evident, creștinismul ale cărui esențe se află în structura ființei naționale. Abandonarea acestui crez, renunțarea la Biserică, ar însemna renunțarea la sine. Biserica este izvor miraculos de creație spirituală, identitară. Fără îndoială că din îndepărtate vremuri, Biserica noastră reprezintă cel mai semnificativ simbol al identității noastre, acel suport spiritual care a facilitat evoluția ființei identitare, culturale, care ne-a determinat sensibilitățile și apartenența la filonul latin. Nu doar Biserica în sine, care și ea la rându-i, dincolo de caracterul religios, a fost un focar de înaltă, temeinică învățătură, în sensul larg al cuvântului, ci întregul context în care a evoluat viața confesională și mai puțin confesională, ceea ce a presupus, în lumea noastră, aportul instructiv, educațional și etic al sutelor de preoți care, cu mai mult sau mai puțin succes, s-au implicat și au dirijat realitățile noastre de-a lungul istoriei, apoi apariția primelor cărți bisericești care, dincolo de mesajul divinității, aduc, oricât de sfioase ar fi, diminețile primelor lecturi, primilor pași în arta cititului și scrisului, o viguroasă incursiune în necesitatea alfabetizării; de bună seamă că un loc nu mai puțin important în crearea focarului de cultură revenind și picturii, arhitecturii și sculpturii bisericești care în totalitatea lor reprezintă cele dintâi contacte ale credincioșilor cu arta, cu alte cuvinte, momentul de creație artistică datorată apariției atelierelor pictorilor care aduc primele opere de artă în interioarele bisericilor noastre – biserica însemnând centrul micului univers al enoriașilor – oferind, prin pictura religioasă practicată, acea inițiere spontană în actul de creație a mirenilor care aci parcurg începuturile unor lecții de estetică și cromatologie. Prin biserică a prins viață întregul proces de alfabetizare, educația – în pridvoarele bisericilor fiind organizate primele școli – scrierea românească, aflată într-o stare latentă, hibrizată, devenind o realitate. „Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, este maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”, cum a menționat Eminescu în Timpul, din august 1882.
E important să avem o zi a culturii naționale, cu toate cele rele, nepotrivite, neajunsuri, însă și cu toate realizările, în semn de respect și apreciere față de ființa națională.
Nu putem vorbi de o cultură națională, implicit de o Zi a Culturii Naționale dacă nu cultivăm respectul față de valorile care ne definesc identitatea națională, valori autentice, de la tradiție și obiceiuri până la modernism, față de acele valori care derivă din actul creației; dacă atitudinea societății ca întreg față de carte, față de operă de artă, față de instituțiile care adăpostesc patrimoniul cultural, identitar, este lipsită de respect ne vom trezi străini în propria casă. La fel, nu putem vorbi de o cultură națională, dacă nu-i cunoaștem valorile, iar cunoașterea lor presupune și o continuă evaluare și promovare a patrimoniului cultural, a marilor personalități pe care le-a dat poporul român. Desigur, Eminescu este valoare națională, însă pe lângă Eminescu, el fiind cel dintâi, apoi câteva locuri sunt libere, națiunea română de-a lungul istoriei, o spun cu un fel de sfială, să nu fiu înțeles greșit, a mai născut personalități care înnobilează cultura națională. Astăzi, a marginaliza valorile naționale, a nu le cunoaște, este, să nu zic, o blasfemie, dar în tot cazul este o crimă, o pierdere irecuperabilă în definirea ființei naționale. Cultura este acea magmă miraculoasă a identității naționale care coagulează valorile materiale și spirituale, este temelia noastră existențială. Marginalizarea și degradarea acelor bijuterii fundamentale, precum limba maternă, creația spirituală în sensul larg al cuvântului, credința tradițională, marginalizarea Bisericii care a avut un rol covârșitor în procesele de devenire a poporului român, ar însemna negarea identității noastre. Pe de altă parte, promovarea valorilor identitare doar prin implicarea unor instituții de primă mărime, cum este Academia Română, fără a avea suportul colectivității ca întreg, prin sistemul educațional, prin instituțiile statului, fără de implicarea elitelor intelectuale, în definitiv fără de conștientizarea opiniei publice în necesitatea perpetuării valorilor culturale naționale, promovarea își va pierde firescul, devine o acțiune impusă și ca atare se va lovi de o repulsie inerentă, iar pierderea va fi imensă. Popoarele care se respectă, care țin la demnitatea lor, ne demonstrează că au o identitate națională tocmai prin realizările culturale care sunt o continuă pulsație a elementului valoric național, prin promovarea acelor valori, în procesul de emancipare națională, în fața altor națiuni, în peisajul cultural universal. Nu se feresc să-și afișeze personalitățile pe care le promovează drept repere, dimpotrivă o fac pentru că astfel își promovează propria identitatea. Este importantă, este necesară, o zi a culturii naționale, ea este indiciul valoric care ne definește atât în fața noastră, cât și în fața altor națiuni. Tocmai cultura sau pseudocultura ne fac să fim ceea ce suntem. Respectul pe care îl avem sau nu față de patrimoniul cultural este respectul față de noi înșine.
Însă e de înțeles și că așteptările multora sunt cu mult mai pretențioase, că astăzi Ziua Culturii Naționale nu este Arcul de triumf pe care ni l-am dori în deplină splendoare, nu ne mai duce spre izvorul nesecat al creației, spre acel spațiu în care elementul estetic este reperul creației. Dacă astăzi cultura devine o formă de manifestare auxiliară, determinată de contexte și împrejurări care au de-a face mai mult cu pseudocultura, e ușor de înțeles de ce elitele intelectuale au anumite rețineri când e vorba de unele manifestări organizate și cu ocazia Zilei Culturii Naționale – se împotrivesc culturii fără conținut. Într-o lume în care analfabetismul funcțional atinge cote îngrijorătoare este de înțeles atitudinea critică, iar toți care țin la valorile culturale nu pot avea un alt punct de vedere. Nu ne poate consola faptul că vremurile noastre sunt marcate de pandemie și că pretutindeni lucrurile nu merg prea bine la capitolul manifestării culturii naționale și creației spirituale. Însa, tocmai celebrarea Zilei Culturii Naționale este și un moment în care trebuie vorbit despre denaturarea valorilor culturale, despre neajunsurile și lacunele spațiului cultural, despre primitivismul care își face loc în viețile noastre, despre bugetele menite culturii care sunt deplorabile. Intelectualii în fața politicului sunt neputincioși, atâta timp cât elitele politice nu conștientizează rolul și importanța culturii în societate, că doar prin creație, prin valoare ca măsură echivalentă a acesteia, prin susținerea acelor valori care depășesc cadrul național și promovarea lor, ne promovăm și apărăm cultura națională în fața globalismului, se pierde posibilitatea alinierii culturii noastre naționale la cultura universală. Clasa politică trebuie să înțeleagă că dimensiunea culturală pe care o atinge o societate este nivelul valoric, gradul de dezvoltare al acelei societăți, iar de aici derivă și nivelul drepturilor omului, sistemul educațional, politic, social; însușirea și cultivarea valorilor culturale este sinonimul nivelului civilizatoric și educațional al națiunii.
Poți să fi supărat pe elitele politice care în anumite vremuri n-au larghețea necesară de a pune în mișcare și susține energiile creatoare, le lipsește viziunea de ansamblu prin politica și arhitectura culturală națională oferită, însă e o greșeală ca eșecul politic al unora să te dezarmeze, să ignori Ziua Culturii Naționale, să o consideri neimportantă, nici măcar necesară. Tocmai această zi ar putea fi și momentul în care se trag clopotele de alarmă, în care trebuie, iarăși și iarăși, luată în discuție publică starea culturii naționale, însă este și momentul promovării valorilor naționale prin coagularea energiilor care își propun edificarea spațiului cultural național ca necesitate și nu povară. Ziua Culturii Naționale este o necesitate și de aici importanța nu doar pentru a celebra imensitatea operei eminesciene, care este incontestabilă și cum spunea Tudor Arghezi „dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal”, ci și pentru a celebra fenomenul cultural național în totalitate. Ziua Culturii Naționale este o necesitate și pentru a ne susține crezul nostru cu privire la esența identității naționale, cu atât mai mult în aceste vremuri în care valorilor identitare li se trasează contururi ce ușor le diluează conținutul. Cultura Națională, a cărei Luceafăr călăuzitor îi este Mihai Eminescu, prin Ziua Culturii Naționale reprezintă lecția noastră de admirație, ne obligă să nu uităm demnitatea națională prin creație și prin ceea ce suntem, prin autenticul valorilor naționale, iar tendințele de a fi altceva, de a fi mai întâi globaliști, abandonând identitatea națională prin renunțarea la valorile naționale, ar însemna să devenim niște rătăciți la porțile istoriei, contrar realității că avem o cultură națională demnă de realizări care pot concura la circuitul de valori universale.
Există o anecdotă, oarecum indicativă, despre cultura națională, importanța ei și raportul statului față de acest segment vital al unei națiuni. Când Hitler a atacat Marea Britanie, iar avioanele germane au devastat Londra, prim-ministrul Winston Churchill și-a adunat miniștri pentru a vedea ce ar trebui să facă. A apărut întrebarea: cum să colecteze fonduri pentru apărarea țării, de unde să le obțină? Un ministru a sugerat ca lirele sterline destinate culturii să fie transferate la bugetul de război. „Și-atunci ce o să mai apărăm?”, a reacționat Winston Churchill cu o întrebare. Cu alte cuvinte pentru cultură întotdeauna trebuie să existe fonduri, o națiune se apără și prin cultură, depinde de clasa politică cum se poziționează față de cultura națională. Prin această anecdotă am vrut să zic că starea culturii naționale este și oglinda politicului, care astăzi nu este una cu care să ne lăudăm, însă asta nu ar trebui să ne descurajeze în demersurile noastre de a da strălucirea necesară moștenirii culturale naționale. Moștenirea culturală, din timpuri imemoriale și până în zilele noastre, este substanța care ne face să fim ceea ce suntem și tocmai prin ceea ce suntem avem o identitate proprie. Cultura – literatura, arta în general, arhitectura, obiceiurile, limba maternă, ortografia – este bunul de preț al identității noastre.
O națiune, un popor, respectiv cea mai mică colectivitate organizată, cum sunt de exemplu românii din Banatul Sârbesc, care, indiscutabil prin întreaga ființă, care dacă nu s-ar edifica prin creație, prin cultură, ar fi păscută de anonimat, ar fi amenințată cu uitarea. Ignorarea și denaturarea acelor valorilor care constituie identitatea națională duce la depersonalizarea colectivității. Despre indienii din America, chiar grecii antici și alte popoare antice știm, cunoscându-le valorile culturale, identitare, ele fiind acceptate și incorporate în valorile general umane. Azi despre lumea antică știm mai multe din scrierile lui Socrate, Platon, Aristotel, Homer; ele au rămas, nu războaiele sau dezvoltarea economică, pentru posteritate acestea sunt detalii irelevante și despre care prea puțin se vorbește. Despre Gioconda nu știm mai nimic, însă toată lumea știe de Mona Lisa, pictura celebră a lui Leonardo da Vinci… Așa cum perioada renascentistă din istoria Europei, o asociem, într-o frântură de secundă, cu Michelangelo și nu cu războaiele acelor vremuri, deci prin lumina creației, prin arta plastică, literatură, arhitectură… Sunt exemple din care trebuie să învățăm că doar prin creație ne putem defini identitatea națională prin ea persistăm în timp. Dacă înțelegem trecutul vom avea parte de viitor. Precum în Glossă: „Viitorul și trecutul / Sunt a filei două fețe, / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le-nvețe”.
Când vorbim despre Ziua Culturii Naționale o abordăm în sinonimie cu opera eminesciană, ceea ce și este un adevăr și o necesitate, dar ar mai trebui să constatăm că această simbioză/interferență pe cât este de potrivită și necesară, pe atât îngustează spațiul de abordare, problemele ce țin de cultura națională și ziua când ele pot fi și trebuie dezbătute sunt cu mult mai complexe, atât prin actualitatea lor cât și prin profunzimea lor. De asemenea, trebuie să precizez că vorbind despre Ziua Culturii Naționale, ca reper și necesitate, trebuie să-i avem în vedere și pe românii din afara României, mă refer și la cei din Serbia. Ne împingem și noi, la periferia geografiei spirituale (culturii naționale), să ne găsim în temă. Ce înțelegem noi din toate cele, fiind într-un continuu declin? Cum și cu ce conținuturi ne prezentăm? Vulnerabili și ademeniți doar de slogane, măcar dacă le-ar cunoaște semnificația chiar și cei care le rostesc – „Eminescu în durată eternă”, „poet nepereche, poet divin”, „geniul poeziei românești”, „freamătul unui neam în inima unui om”… E bine! Și? Aici începe și se termină lumea, fără începuturi și reproduceri. Nimeni de-a lungul unui an, timp de 350 de zile, nu șterge praful de pe Eminescu, carevasăzică să-l aducă mai aproape de muritorul de rând, să-l discute, să se cufunde printre filele gălbejite. Recital, muzică și poezie, apoi versuri și muzică și atât, bătrânul Eminescu este giugiulit. Nimeni nu sare din portativ. Eminescu nu și-ar fi dorit asta. Eminescu era modelul demnității naționale. Oare de Ziua Culturii Naționale nu mai există și altceva, pe lângă recitalul de muzică și poezie și legănatul ritmat în cântece pe versuri de Eminescu? Avem nevoie de această zi, care, fiind la începutul anului, e necesar să se perpetueze de-a lungul anului, zi în care nu celebrăm doar un mare creator, care prin scrierile sale personifică spiritul românesc, dar şi o zi în care zăbovim cu mai multă dăruire, chiar somptuozitate, asupra culturii române, în genere, şi a conținuturilor culturale de interes naţional… Ne-am dori măcar trei fraze despre cultura și patrimoniul nostru, trei gânduri însă autentice, inedite, despre Eminescu, mai mult decât recitându-l la infinit – și nici asta nu știm să o facem, o facem cu un patetism care îți provoacă suspine, ne dezvăluie sărăcia spirituală, lipsa de imaginație, se alunecă într-un derizoriu rușinos. În multe părți ale mapamondului, asemenea Banatului sârbesc, conținuturile prin care azi se sărbătorește Eminescu, s-au făcut și se puteau accepta acum 50 de ani, însă dacă și după 50 de ani respirăm prin aceleași tipare, înseamnă că am retrogradat rău de tot – de parcă n-am pășit în mileniul trei! Marcăm Ziua Culturii Naționale printr-o acută criză a sentimentului unui gol cultural. Știu că acest adevăr nu vrem să-l recunoaștem, că deranjează, vrem ca să nu vrem, ne-am complăcut în forme fără fond, vânăm himere, ne cocoloșim în neputința de a progresa! Vorbind de spațiul spiritual românesc din afara României, cultura națională se rezumă la noncultură, la mimarea culturii. Însă cultura națională nu este doar Eminescu. Adevărul e că de multe ori nu știm ce este cultura națională, și nici conținutul a ceea ce poate fi definit ca și cultură națională. Și înainte de Eminescu și după Eminescu a existat o cultură națională.
Ziua Culturii Naționale este o necesitate mai cu seamă astăzi, în era globalizării, respectiv mondializării, în care lumea devine o oază imensă, în care statele naționale își schimbă frontierele și interesele. Ne întrebăm dacă mai putem vorbi și dacă dorim să vorbim de identitate națională, dacă identitatea națională mai are vreun rost; dacă rolul pe care i l-am cunoscut în vremurile trecute mai există, și, în final, ne putem întreba dacă identitatea națională va supraviețui ca și trăsătură esențială pentru ființa unei comunități etnice, de vreme ce și elitele politice nu mai recunosc această categorie ca definitorie pentru conștiința de neam. Ne confruntăm cu situații în care creația și cultura consacrată sunt dominate de pseudocultură drept urmare a unei recesiuni, a unei devastări culturale, creația și cultura devenind obiecte de spectacol, marfă de larg consum. Oricum, stadiul în care am ajuns este alarmant din toate punctele de vedere, trăim o vreme a crizelor și antagonismelor culturale, politice, sociale, educaționale, religioase, a crizei conștiinței naționale și ne îndreptăm spre o dezumanizare egală cu barbarizarea. Însă, protejarea și promovarea valorilor autentice a specificului cultural rămâne țelul unui angajament decisiv în articularea, păstrarea și afirmarea identității naționale la care cu siguranță că nu trebuie renunțat. Fără de cultură și creație, prin moștenirea culturală, nicio comunitate etnică nu poate avea acea voce distinctă care o definește drept societate civilizată pe scara umanității. Așadar, indiferent de globalizarea impusă, o națiune trebuie să-și cultive autenticul, cultura națională!
În cazul românului minoritar din Banatul sârbesc, rolul culturii și creației autentice în afirmarea identității naționale poate fi urmărit pe parcursul doar a unui secol, mai precis din anul 1918 până în zilele noastre, perioadă care cuprinde ascensiunea însă și declinul acestei comunități, în care tocmai cultura și creația autentică au jucat un rol decisiv în afirmarea și păstrarea identității naționale, a specificului național, care într-o lume etnic diversificată, este și un avantaj, un element valoric pe care l-a depus la temelia unei societăți multiculturale, aducând valori care uneori au depășit cadrul național.
Firesc că limba română este elementul esențial care ne definește apartenența națională, care a fost și a rămas cel mai valoros mecanism de păstrare și promovare a culturii naționale. Întorcându-ne în timp, remarcăm creaţiile populare autentice, extrem de variate ca genuri, care denotă varietatea sensibilităţiilor de care am dat dovadă din cele mai îndepărtate timpuri, care au reuşit să se opună sterilităţii unei lumi austere. Acea lume a românului bănăţean, transpusă în creaţiile folclorice, atestă spiritul creator, extrem de nuanţat, iar culorile în care sunt îmbrăcate sunt o dovadă a profunzimii şi diversităţii trăirilor, precum şi a modalităţilor de exprimare. Într-o lume arhaică, omul de rând nu întârzie la miracolul existenţial, iar viaţa este trăită precum un spectacol pe care îl regizează conform imaginaţiei şi cunoştinţeor sale despre lume, oarecum modeste, însă în plan creativ dovedeşte o puternică forţă de imaginaţie şi exprimare, iar limba română este elementul cheie care îl ajută să-și modeleze și păstreze identitatea națională. Aici regăsim microcosmosul unei lumi care pulseză în ritmul acelui rafinament extrem de expresiv, propriu celui mai sensibil creator. Fascinează simplitatea compoziţiei şi profunzimea trăirilor poetice. Poezia lirică, şi nu numai, este o dovadă mai mult decât grăitoare că românii din Banatul sârbesc au avut parte de acea creaţie literară populară care era îndeajuns de puternică să genereze scrisul literar de mai târziu. Literatura populară este argumentul că nu am fost o colectivitate etnică lipsită de fiorul literar, creativ – dimpotrivă. Eminescu susține că „literatura populară nici se poate numi altceva decît cugetarea și productele fanteziei poporului însuși, care devin literatură în momentul în care se produc prin scriere, sau produceri ale clasei culte”.
Se pare că toate creaţiile populare, acel spirit nemărginit al poetului popular, vocea căruia transmite vibraţiile unei întregi colectivităţi, nu au făcut altceva decât să perpetueze elementul cultural și creația în afirmarea identității naționale.
Românul minoritar se află într-o postură dublă. Anume, prin creație și cultura autentică are șansa de a contribui la afirmarea identității naționale, precum și la valorile societății ca întreg, însă minoritar fiind este expus pericolului ca într-o zonă a interferențelor multiculturale, multietnice și multilingvistice, prin asimilare, să-și piardă identitatea națională, astfel devenind produsul hibrid al acestei societăți, neaparținând deplin nici culturii minoritarului etnic, dar nici spațiului etnic majoritar. Minoritarul român din Banatul Sârbesc, aflându-se la periferia spațiului geografic al limbii române, mai are de ocolit și acea capcană care derivă din neputința de a urmări evoluția lingvistică, limba rămâne într-un stadiu arhaic afectând calitatea creației și vigoarea identității naționale, pe care, în timp, drept consecință, o poate pierde.
Azi trăim Ziua Culturii Naționale precum o sărbătoare a afirmării tuturor valorilor spirituale românești, a identității naționale și citesc la Octavian Paler că avem timp pentru toate, să regretăm c-am greșit și să greșim din nou, că avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu… Azi faptele se prezintă mai altfel! De Ziua Culturii Naționale e timpul să ne aplecăm asupra acelor valori care însumează ceea ce înseamnă cultură națională, să reconfirmăm importanța acelor valori neclintite care ne definesc ființa națională – limbă, cultură, Biserica strămoșească – altfel vom risca să nu mai avem timp, și nici iluzii, pentru că timpul nostru va fi scurs demult. În lumea globalizării și a omului digital să nu uităm de cuvintele lui Eminescu rostite la Serbarea de la Putna, tot atât de actuale ca și în 15 august 1871: „Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării! Suntem români şi punctum!”.
Nicu CIOBANU