◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Naţionalism şi patriotism la Eminescu (Text prezentat la Ediția a 26-a a Simpozionului Eminescu la New York , de prof.dr.pr. Th. Damian)

Preliminarii
Într-o epocă globală curent denumită „post-truth” – „după adevăr” unde adevărul nu mai reprezintă principiul fundamental al oricărui tip de activitate, în special de guvernare a unui stat, unde valorile absolute s-au dizolvat şi se dizolvă în favoarea valorilor relative, ceea ce contează nu mai este binele general, care, ironic, este încă invocat ca acoperire şi derută, cât amorul propriu, interesul personal şi viziunea individuală neechilibrată de viziunea celorlalte părţi.
Audiatur et altera pars nu mai există în realitate decât ca strategie teoretică de ordin politic (vorbe goale, ar zice Eminescu). Retorica goală a politicienilor de azi, fie că vorbim de SUA, de România sau de multiple alte locuri, fără însă a absolutiza, arată ca o copie fidelă din multe puncte de vedere, a situaţiei politice din România din vremea lui Eminescu, situaţie pe care o critică indignat şi cu virulenţă în întreaga sa activitate jurnalistică, şi chiar în poezie.
Ceea ce reiese cu claritate din articolele sale critice este opoziţia diametrală dintre simţământul autentic, angajarea totală spre binele patriei şi al neamului, interesul naţional deci, şi interesul personal, în speţă al politicienilor, de cele mai multe ori străini de neam, care însă conduc frâiele naţiunii.

Naţiune şi patriotism
La întrebarea: ce este naţiunea? Se poate răspunde simplu şi clar, fără putinţă de tăgadă, că Eminescu aşează această idee pe unitatea de neam, limbă şi tradiţii, deci pe conştiinţa apartenenţei la grup, sau reciproce, idee întărită de durata şi durabilitatea existenţei respectivului grup, a neamului nostru pe acelaşi teritoriu, nu doar de veacuri, ceea ce ar fi suficient în sine, ci de milenii, câtă vreme el invocă, şi nu de puţine ori, continuitatea dintre daco-români şi românii din vremea sa, cu accent deosebit pe faptul că românii, strămoşii lor, ai noştri, dacii, n-au venit pe locurile unde trăiesc din alte zone, migrând ca alte popoare, ci au fost dintotdeauna autohtoni, adică definitiv înrădăcinaţi în pământul pe care l-au stăpânit dintotdeauna şi de care se simt existenţial legaţi pe vecie, aşa cum se simt legaţi de cele mai înalte valori ale spiritului, credinţa în Dumnezeu mai întâi, Eminescu neuitând să scoată în evidenţă iară şi iară rolul primordial al Bisericii naţionale în păstrarea unităţii de neam, limbă, de credinţă şi tradiţii.
De aceea, cum arată şi Tudor Nedelcea, pentru Eminescu „naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima, nu vorbită numai cu gura.”
În acest context, patriotismul, adică iubirea de părinţi, de moşi şi strămoşi, de pământul existenţei ancestrale, de valorile ce dau identitate neamului este nu un act ocazional, ci o atitudine permanentă, o stare firească trăită în mod conştient, voluntar şi deliberat.
Pentru Eminescu patriotism înseamnă „o conştiinţă întemeiată despre solidaritatea intereselor naţionale care sunt şi trebuie să fie armonizate”, arată şi Cezar Braia desigur, solidaritate în interiorul grupului, ceea ce poate fi mai uşor de realizat, dar şi între grup sau neam şi alte neamuri ceea ce poate fi mai complicat, dar caz în care conştiinţa solidarităţii interne devine încă şi mai importantă.
Vorbind de naţiune, naţionalism şi patriotism, vorbim de identitate etnică, ceea ce, în înţelegerea lui Alexandru Zub, este parte a cunoaşterii de sine. Îndemnul apollonic sau socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi” (γνωτε σεαυτον) nu este lansat ca o opţiune ci ca un imperativ existenţial. Însă la fel de imperativ este să-ţi cunoşti şi neamul din care te tragi, pentru că el este în tine şi tu în el precum întregul în parte şi partea în întreg.
Transferul acestui imperativ de la neam la persoană, căci întreg neamul se reflectă în persoana conştientă de ceea ce reprezintă, şi fericită pentru aceasta, şi de la persoană la neam, pentru că persoana responsabilă consfinţeşte şi confirmă valorile şi identitatea neamului, se recunoaşte în discursul identitar eminescian unde accentul este pus în mod cu totul special pe trecut, pe istoria neamului cu toate valorile lui, cu toţi domnitorii, ctitori de spirit românesc, cu sacrificiile lor pentru binele comun, începând dela daci, pentru care Eminescu are o deosebită admiraţie, câte vreme a spus că „totul trebuie dacizat”, şi până la eroii neamului apropiaţi vremii sale.
Aşadar Eminescu propovăduieşte o iubire conştientă faţă de trecutul neamului, care apoi generează mândria de a-i aparţine, care mândrie însă nu degenerează în ura faţă de alţii.

Temeiuri ale iubirii de neam
Un articol publicat de Eminescu în ziarul Timpul în aprilie 1882 demonstrează cu asupra de măsură dragostea sa impecabilă şi infinită pentru neamul său, neamul românesc. Această iubire, ca orice adevărată iubire, în sensul cel mai profund şi autentic al cuvântului, deci teologic vorbind, este asociată cu sfinţenia, care este dorul de Dumnezeu pe care deşi îl ai, credincios fiind, încă ţi-e dor, pentru că iubirea umană nu este niciodată atotcuprinzătoare ca cea divină, câtă vreme întotdeauna rămâne ceva necunoscut, nepătruns şi necuprins în persoana iubită. De aceea iubeşti şi încă ţi-e dor. Aşa stau lucrurile cu iubirea lui Eminescu pentru neamul său, pe care îl priveşte cu o admiraţie ce atinge sfinţenia, câtă vreme poate vorbi despre „divinitatea noastră etnică”, ce, alături de limbă şi datină reprezintă bunurile – putem zice în acest context, cele mai de preţ, ale conştiinţei noastre.
Iată profilul moral al poporului român în percepţia marelui poet şi jurnalist român: „Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp de pace, grăitor de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie.”
Sigur că în urma unei astfel de descrieri se poate pune întrebarea retorică, potrivit titlului unei roman de Petre Dumitriu, „Cum să nu-l iubeşti?”
Ţinând atât de mult la neamul său, şi mândru de istoria lui, chiar până la a milita pentru „restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie-Traiană” cum arată Cezar Braia, Eminescu îndeamnă la unitatea frăţească, singura condiţie în care poţi cinsti înaintaşii, cinste care cere în mod imperativ curăţie sufletească şi dragoste frăţească. Atât de importantă este la Eminescu asumarea trecutului cu inima bună încât, numind-o împărtăşire, o aseamănă cu cel mai important şi sfânt lucru din viaţa creştinului, împărtăşirea euharistică cu trupul şi sângele Mântuitorului Hristos. Cu alte cuvinte, aşa cum a te apropia de Sf. Taine euharistice cu sufletul necurăţit este o blasfemie, la fel este a te apropia de moşii şi strămoşii istoriei şi neamului tău cu sufletul necurăţit.
Într-un articol publicat în Curierul de la Iaşi în 1876, citim: „Popor românesc… nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, care oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleiaşi mume sunt.”
După cum se vede de aici, dar şi din multe alte texte, patriotismul şi naţionalismul lui Eminescu, iubirea lui totală faţă de neam şi ţară este precum iubirea creştină propovăduită de Iisus Mântuitorul, o iubire ce nu lasă loc pentru ura faţă de aproapele, fie acesta de acelaşi neam, cum e cazul textului de mai sus, fie de alt neam, cum se vede din alte texte, pe modelul celebrului caz din pilda samarineanului milostiv spusă de Iisus.
Contrar interpretărilor tendenţioase şi interesate ale detractorilor lui Eminescu, în ceea ce priveşte doctrina naţională, marele gazetar şi politician român nu vedea în ideea de naţiune o discriminare a minorităţilor conlocuitoare, aşa cum românii erau discriminaţi în Transilvania în timpul dualismului Austro-Ungar, ci pur şi simplu, bazat pe contextul politico-social al timpului, îi voia pe români scoşi din diferitele tipuri de robie, ca o naţiune liberă, de sine stătătoare, înfloritoare între celelalte naţiuni europene, cu atât mai mult cu cât românii erau autohtoni de milenii şi pe întinse suprafeţe teritoriale, dincolo de hotarele oficiale de atunci, adică dincolo de Prut, Tisa şi Dunăre.
Acesta este sensul în care şi Mircea Eliade „vedea în Eminescu pe teoreticianul, prin excelenţă, al românismului şi naţionalismului românesc”
Deci a-ţi iubi neamul cu tot trecutul lui şi cu valorile sale şi a-i dori binele şi un viitor prosper fără ca acesta să fie în detrimentul altor naţiuni, iată ce înseamnă naţionalism la Eminescu.
Acest lucru se vede şi din deplângerea asupririlor trecute venite peste neamul nostru şi din dorinţa unui viitor mai bun, după cum şi zice: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi” scrie el cu hotărâre mobilizatoare.

Critica falsului patriotism
Probabil că unul din motivele pentru care Eminescu a accentuat atât de mult ideea patriotică şi naţională a fost şi inflaţia de declaraţii ipocrite de patriotism ale politicienilor vremii. Acest lucru reiese clar din replica simplă şi clară a marelui poet: „Naţionalitatea trebuie simţită cu inima, şi nu vorbită numai cu gura”. Demonstraţiile lui cu privire la ce înseamnă cu adevărat iubirea de neam veneau deci ca un răspuns natural la cei ce făceau paradă cu pretinsul lor patriotism, de fapt pentru a-şi avansa interesele lor personale, şi nu pe cele ale naţiunii. Parcă citim aceasta în celebrele versuri din Scrisoarea I: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, /Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el!”
Dacă asta înseamnă patriotism, atunci, „mi-e ruşine să fiu român”, declamă Eminescu, explicând din nou că patriotismul, naţionalismul e o chestie de simţire, de inimă şi nu de vorbărie şi în acest context înşiră iar o serie de motive istorice şi morale pentru care poporul român trebuie iubit fără exces de „cuvinte goale”.
Pe aceşti politicieni de tribună Eminescu îi numeşte pe drept cuvânt „cosmopoliţi cu un foarte incolor sentiment de patrie”, prin cosmopoliţi autorul criticii înţelegând pe toţi străinii interni sau externi care se aflau la cârma politică a ţării şi care nu aveau cum să aibă simţămintele autohtonilor pentru poporul pe care îl conduceau.
Iată un aspect al debandadei morale la nivel politic cu care se confrunta societatea acelui timp: „Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduinţele făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiecare an, românii din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează?
La noi mizeria e produsă în mod artificial prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.”
Este extrem de interesant cum această descriere a situaţiei politico-sociale din vremea lui Eminescu se potriveşte din multe puncte de vedere cu ceea ce se întâmplă azi la acelaşi nivel în România.
Sigur că la orice criză există şi o viziune de salvare, iar Eminescu nu se sfieşte să împărtăşească propria sa viziune chiar dacă aparent simplă, nimic sofisticat, dar solidă tocmai pentru că simplă, viziune de un epatant realism tocmai pentru că ea leagă trecutul de viitor, întemeiază deci viitorul pe trecut, pe faptul real, experimentat. Cu alte cuvinte celebrul poet şi gazetar nu propune invenţii complexe şi complicate, ci o reluare şi actualizare la caracteristicile vremii a experienţelor de succes din istoria neamului. Citim: „Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt în stare a readuce (sublinierea mea) poporul la ideile sale de drept, a-i reda (s.m.) creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice, şi simţul său de echitate nutrit de biserică şi de lege”, scrie Eminescu citând trei instituţii care au avut întotdeauna un rol capital în construirea, prin veacuri, a sufletului românesc şi astfel a societăţii şi neamului: datina, Biserica şi legea.

Concluzii
Eminescu a pledat pentru cauza naţională aşa cum, se pare, nimeni altul în timpul său n-a făcut-o, chiar cu riscul închisorii şi al vieţii. Un exemplu de curaj în acest sens este publicarea în presa română din Ungaria a unor articole în care atacă însuşi sistemul dualismului Austro-Ungar pentru discriminarea şi nedreptăţile făcute românilor din Transilvania. Astfel, pentru articolul Echilibrul, publicat în această presă, în care pledează pentru egalitatea românilor cu celelalte naţiuni conlocuitoare, el este ameninţat direct de procurorul statului cu proces de presă şi cu închisoarea.
Că Eminescu a fost cel mai înalt exemplu de patriotism şi dragoste de neam şi ţară, reiese clar din întreaga sa activitate publicistică şi literară, fapt rezumat de Slavici astfel: „El a fost cel mai adevărat reprezentant şi cel mai zelos propagator al simţământului de unitate naţională la noi.”
Iar marele filosof Constantin Noica, pentru acelaşi lucru, a scris despre Eminescu admirabile şi nemuritoare cuvinte, reflectând pe marginea unui text eminescian care se încheie cu cuvintele: „Fiecare lucru poartă în sine măsura sa.”
Zice Noica:
„Arborii nu cresc până la cer.
Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră.
Şi măsura noastră este Eminescu. Nu vom creşte mai mult decât atât.
Atât însă să creştem.
Pentru că sufletul trebuie hrănit ca pământul.
Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu… atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *