„Bukurani” (Craiova, Editura Asdreni, 2020), autor Liviu Lungu, este un roman captivant, în primul și în primul rând pentru limbajul folosit care reprezintă „cartea prețioasă” (ar spune astăzi Mihai Eminescu) a poporului albanez. Cuvintele și formele idiomatice specifice limbii albaneze, utilizate de prozator, fascinează și îmbogățesc vocabularul lectorului.
Povestea propriu-zisă, deși ficțională, contribuie și ea la aprofundarea unor elemente de istorie albaneză. Tehnica romanescă impresionează. Incipitul și desinitul îmbrățișează într-un tot armonios, drama unei familii cu nume simbolic, Bukurani, întemeitoarea unui sat albanez.
Deși Lek Bukurani, supranumit „Berbecul”, este figura centrală a romanului, merită să avem în vedere că geneza, evoluția și disipirea unei familii reprezintă centrul de greutate al întregului concept epic.
Și cum geneza cuvântului „Bukurani” este „bukuri”, putem deduce care a fost intenția scriitorului Liviu Lungu: de a reflecta frumusețea de caracter a unei străvechi familii albaneze, pentru care respectarea legii reprezentă sfântă datorie. Iar cel căruia-i revine să demonstreze, cu prețul vieții, „kanun-ul”, este Lek. El este legiuitorul acestei străvechi familii. Sau ar fi trebuit să fie.
Lek Bukurani nu este doar supus legilor străbunilor săi, ci le apără cu strășnicie, în ciuda sentimentelor sale generoase.
Reținem câteva trăsături de caracter dominante construcției genetice ale protagonistului. Un stilat portret care aprinde făclii de lumină în peisajul înnourat al unei lumi înnămolite în cutume ancestrale.
Lex are în suflet o lumină ca de „cremene lucind dimineața”. El pare un personaj de legendă: „Unde calcă, răsare grâu”. Urăște certurile. Uneori, este chiar îngăduitor cu semenii. Numai să nu fie provocat. Și-a însușit într-atât legile kanun-ului (ale răzbunării), încât nu acceptă niciun compromis – din respect pentru înaintașii săi, pe care naratorul îi evocă în ordine ierarhică.
Îngăduitor sau nu, Martin, fratele mai mare al lui Lek, va fi nevoit, la un moment dat, să constate că: „nu poți aduna toate uscăturile din pădure, nu le poți da foc, să scapi de ele pentru totdeauna”!
Într-adevăr, ura și crunta răzbunare planează, încețoșând și mai mult peste satele, unde locuiau oameni simpli, descumpăniți și lipsiți de un protector autoritar.
Și prozatorul va demonstra că unele „uscături” umane, neavând nimic sfânt în sufletul lor, ucid pe toți locuitorii unui sat, transformând chiar așezarea respectivă într-un cimitir de cenușă.
Impresionant. Cititorul se va confrunta cu pagini însângerate, de real dramatism.
Din nefericire, Lek, mezinul familiei Bukurani, deși supranumit „Berbecul”, ca ultim reprezentant al familiei sale, refuză răzbunarea. Preferă să-l bată pe dușman în loc să-l împuște.
În fața masacrului declanșat asupra alor săi și asupra satului natal, Lek este dominat de un „nesuferit sentiment de nesiguranță amestecat cu nevolnicie”. Și-atunci, se retrage în Cula sa („loc de refugiu pentru năpăstuiții” sorții).
Atitudinea aceasta îi întărâtă pe dușmani, iar răzbunarea lor fi-va cruntă. Satul va fi transformat în movilițe de cenușă. Iar liniștea nu se va așterne până când și trupul lui Lek nu va deveni ofrandă răzbunării.
Privind în ansamblu, judecata lui Lek Bukurani pare dreaptă, afirmând că „fără lege, am fi toți niște fărâme nevrednice de nisip”. Un adevăr de necontestat. Așa este, nerespectând „legea”, nici pământul nu te primește!
E drept, Lek, „berbecul”, „nepotul-mezin”, „strașnic înfipt în viață”, are conștiința neîntinată, crezând în a „trăi mai deplin în legile cele aspre”. Și nimeni nu poate contesta că fără lege, rămânem ca „niște biete fire de nisip uitate de Atotputernicul”.
Însă și legile pot fi îmbunătățite. Lek nu a fost atent și nu și-a înțeles rolul, neimplicându-se, la momentul oportun, în modelarea acelui crunt „cod” albanez, numit „kanun”.
Acesta este, în fapt, mesajul direct al acestei opere ficționale. Al scriitorului însuși. „Vocea” sa este însăși vocea rațiunii, pe care o vom putea lesne descoperi în intervențiile personajului Frrok Nebunul, un „înțelept hâtru și atotștiutor”.
Apreciem prozatorului Liviu Lungu plăcerea de a glăsui în pilde, reproducând tradiții străvechi albaneze, frumusețea folclorului autentic (legenda frumoasei născute dintr-un copac) sau visul prevestitor.
Dacă dorim să ne familiarizăm cu una dintre dramele poporului albanez, romanul „Bukurani”, scriere elevată, ne va îmbucura pe deplin.
Livia Ciupercă
Istoric și critic literar
Membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași