COPYRIGHT MORVAN ALAIN
Gânduri la o comemorare
S-a împlinit un an de la înhumarea fostului rege Mihai al României. Decedat în data de 5 decembrie 2017 în Elveția, la vârsta de 96 de ani, a fost adus în țară și, cu mare pompă, în data de 16 decembrie a fost așezat în noua catedrală arhiepiscopală de la Curtea de Argeș, alături de soția sa Anna. La Mănăstirea Curtea de Argeș, ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, își mai dorm somnul de veci regele Carol I și regina Elisabeta, regele Ferdinand și regina Maria și regele Carol al II-lea.
Odată cu cuvenitul Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace! Vreau să fac şi câteva consideraţii cu privire la viaţa şi activitatea ultimului rege al României. Ce a făcut, ce n-a făcut, dacă este cazul să-l onorăm ca rege, dacă prezenţa lui a avut vreo influenţă asupra mentalului românilor sau asupra vieţii politico-sociale din România postdecembristă, dacă revendicarea (şi retrocedarea) proprietăţilor Coroanei este îndreptăţită, ş.a.m.d. Aceste aspecte au făcut și fac obiectul unor lungi şi pătimaşe încleștări politico-mediatice (dar și patrimoniale), provocând reacţii controversate în spațiul public și chiar la vârful conducerii statului român.
De două ori rege
Persoana şi viaţa lui Mihai de Hohenzolern-Sigmaringen este una de poveste. Născut la 25 octombrie 1921 dintr-un mariaj forţat, creşte practic fără tată până la vârsta de 9 ani (tatăl său, prințul Carol, îşi părăsise ţara şi soţia cu copil mic pentru o aventură sentimentală pe meleaguri străine cu o femeie măritată, Elena Lupescu). La 20 iulie 1927, la vârsta de 6 ani, devine rege (sub locotenenţă domnească) printr-o situaţie fortuită: bunicul său, regele Ferdinand, moare, iar urmașul de drept, Carol, renunțase la tron în 1925. După trei ani, regele minor este detronat însă de tatăl său Carol, când acesta revine în ţară şi îi convinge pe ţărăniştii aflaţi la guvernare să-l accepte ca rege (8 iunie 1930). Ca să dea o aparenţă de continuitate şi legitimitate domniei sale, regele Carol al II-lea îl poartă pe Mihai pe la toate ceremoniile oficiale ale statului român, dându-i titlul caraghios de „Mare Voievod de Alba Iulia”.
Decredibilizat total prin modul în care a condus ţara şi prin cedarea ruşinoasă a teritoriilor în vara anului 1940, Carol al II-lea abdică, iar la 6 septembrie 1940, a doua zi după abdicarea tatălui său, Mihai I este reîncoronat rege al României la vârsta de 19 ani neîmpliniţi. Nu are însă niciun fel de putere în stat, conducător autoritar fiind generalul Ion Antonescu. Nu este consultat în niciun fel în treburile ţării de către viitorul mareşal, actele ce trebuiau semnate de rege fiindu-i puse în faţă fără nicio explicaţie. Nu a avut nici-un rol în luarea marilor decizii ale perioadei 1940-1944: declanşarea războiului pentru eliberarea Basarabiei, continuarea luptelor dincolo de Nistru, politica internă faţă de partidele politice sau faţă de minorități, etc.
Erou al Naţiunilor Unite
Un moment controversat a fost actul de la 23 august 1944, când regele Mihai a ordonat arestarea lui Ion Antonescu şi întoarcerea armelor contra Germaniei. Mulţi istorici regalişti consideră a fi un act de mare curaj şi luciditate politico-strategică din partea tânărului rege. Alţii, mai obiectivi şi mai realişti, spun că România nu mai avea nicio şansă în faţa ofensivei sovietice şi că regele a fost obligat de împrejurări şi de apropiaţii săi să coopereze cu forţele anti Antonescu, printre care erau şi comuniştii impuşi de sovietici. Cert este că regele Mihai a fost de acord cu înlăturarea mareşalului şi a citit la radio celebrul Mesaj către Ţară din seara zilei de 23 august 1944, prin care românii erau înştiinţaţi că a încetat războiul contra URSS. Pentru acest gest şi pentru continuarea războiului contra Germaniei până la victoria finală de la 9 mai 1945, regele Mihai a primit decoraţii ale Naţiunilor Unite, inclusiv ordinul sovietic Pobeda (Victoria) şi şi-a putut păstra tronul timp de mai bine de trei ani, în condiţiile în care România devenea tot mai mult un stat comunist.
Victimă a lui Stalin
Nici în această perioadă (1944-1947) Mihai nu va avea un rol de decizie în stat, acest rol avându-l guvernele controlate de sovietici. Sub influenţa partidelor tradiţionale şi sperând să sensibilizeze puterile occidentale faţă de drama României, regele a făcut unele gesturi de opunere la sovietizarea ţării, cel mai cunoscut fiind „greva regală” din iulie 1945, când a refuzat să contrasemneze documentele emise de guvernul prosovietic condus de dr. Petru Groza. Aceste fapte, ca şi presiunea tot mai mare a lui Stalin, i-au determinat pe comuniştii români să-l forţeze să demisioneze la 30 decembrie 1947. Aici discuţia comportă două aspecte: regaliştii spun că s-au făcut ameninţări la adresa lui şi a fost şantajat cu executarea a 1000 de tineri susţinători ai monarhiei, arestaţi de comunişti; republicanii spun că regele şi-a negociat abdicarea, primind în schimb dreptul de a lua cu el în străinătate o parte însemnată din avere, inclusiv o colecţie foarte valoroasă de tablouri. Unele surse spun că regele Mihai a fost din nou victima unei manipulări, deoarece iniţial voia să rămână în Occident în noiembrie 1947 cu ocazia participării la nunta prinţesei Elisabeta, actuala regină a Marii Britanii, verişoara lui, însă camarila şi rudele l-au convins să revină în ţară, unde la scurt timp a fost obligat să abdice.
Exilul
După abdicare, de-acum fostul rege Mihai a trăit în Occident (Italia, Anglia, Elveţia) ca simplu rezident. S-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma cu care a avut cinci fete. A iniţiat mai multe societăţi comerciale, însă cât o fi avut resurse din acestea, cât din averea cu care i-au permis comuniştii să plece din România, nimeni nu ştie. De remarcat că, în general, s-a abţinut să facă declaraţii ostile la adresa României şi a conducerii sale comuniste, nu a colaborat cu dizidenţii români, nici cu posturile de radio anticomuniste. Dealtfel, până la evenimentele din decembrie 1989 nu prea s-a mai auzit de fostul rege Mihai al României.
Revenirea în ţară şi în prim-planul vieţii publice
După căderea lui Ceauşescu, s-a adresat românilor prin intermediul mass-media, arătându-şi bucuria că poporul român s-a eliberat de dictatură şi şi-a regăsit demnitatea. A vrut să revină în ţară, dar preşedintele Ion Iliescu nu i-a permis, temându-se de impactul pe care amintirea lui l-ar putea avea asupra oamenilor, aducând un plus de simpatie spre partidele istorice. În 1992 face o vizită particulară în Moldova pentru sărbătoarea de Paşti, fiind întâmpinat cu deosebită simpatie de populaţie.
În 1997, când la putere venise Convenţia Democratică în frunte cu PNŢ-CD, regelui Mihai i s-a redat titlul onorific şi cetăţenia română. Fiind înaintat în vârstă, prerogativele Casei Regale le trece asupra fiicei sale Margareta care, alături de soţul ei Radu Duda, se implică în tot felul de acţiuni civice şi de binefacere. În anii care au urmat, regele Mihai şi Casa Regală a României au devenit factori importanţi în susţinerea aderării României la NATO şi la Uniunea Europeană, făcând un lobby susţinut şi eficient în favoarea statului român.
O situaţie controversată o reprezintă cererile de retrocedare a bunurilor considerate a fi fost proprietatea familiei regale. Dintre acestea, Casa Regală a primit Palatul Elisabeta din Bucureşti, Palatul Regal de la Săvârşin şi contravaloarea Castelului Peleş de la Sinaia, pe rol mai fiind şi alte proprietăţi. Acest fapt îi induce oricărui om de bună credinţă ideea că bunăvoinţa Casei Regale faţă de statul român nu ar fi cu totul dezinteresată. Se pare că şi în acest proces de revendicare a averii regale, Mihai a fost împins şi manipulat, ca tot timpul în viaţa sa, de cei din jurul său care, cu sau fără voia lui, îl folosesc pentru a-şi atinge interesele.
După ce a rămas văduv, soţia sa Anna (nu regina Ana, că n-a fost regină niciodată) trecând la cele veşnice în 2016, fostul rege s-a simțit tot mai rău, neputând participa la funeraliile acesteia care, în treacăt fie spus, au fost şi ele controversate, mulţi apreciind că s-a dat prea mare importanţă acestui trist eveniment.
Acum, când la biserica din Șăvârșin, jud. Arad – dar și în alte locuri – s-a oficiat parastasul de un an, pot spune că regele Mihai rămâne pentru români un simbol al unor vremuri grele, dar frumoase şi eroice, din istoria noastră naţională. Merită a fi cinstit şi onorat ca un şef de stat, ca un luptător împotriva a două regimuri dictatoriale funeste (comunismul şi nazismul), dar şi ca un om care şi-a iubit enorm ţara şi de multe ori şi-a călcat pe suflet pentru binele ei.
Dorin Ocneriu, UZPR Arad