◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.07.2024

Anticipând viitorul…

Peste câteva zile, la 15 iunie 2009, se vor împlini 20 de ani de când săptămânalul Literatura şi arta apare tipărit cu grafie latină.

Un eveniment care astăzi, când alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar părea lipsit de o relevanţă deosebită.

Până la 15 iunie 1989 apăruse în grafie latină un singur număr al ziarului Glasul, în luna martie 1989, tipărit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor noştri Leons Briedis şi Maria Macovei.

Dar prima publicaţie care a apărut sistematic, săptămână de săptămână, după 1944, în spaţiul din stânga Prutului a fost Literatura şi arta.

Acest lucru s-a întâmplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin.

Timp de 78 de zile „LA” a apărut „în afara legii”, cum era calificat acest lucru de către procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko.

Cine îşi mai aminteşte azi acel eveniment, care, de fapt, a pregătit trecerea întregii republici la scrisul nostru, fără emoţii?!

În acea zi tirajul săptămânalului a crescut brusc: de la 189.000 – la 260.000 de exemplare.

Pentru prima dată dis-de-dimineaţă se făcuseră cozi lungi de sute de metri la chioşcurile de ziare din oraş.

Fiecare solicitant cumpăra câte 10-20 de exemplare.

Oamenii îşi făceau cadou unul altuia Literatura şi arta cu noua grafie.

În realitate, cum afirmau mulţi dintre cititori, în acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin.

Începând cu 15 iunie 1989 concetăţenii noştri învăţau de pe paginile săptămânalului să citească, deprindeau să-şi facă semnăturile în noua grafie încă ilegală, chiar dacă erau ameninţaţi de şefi, pe zidurile din oraş apăreau tot mai multe inscripţii în grafia nouă, iar în cimitire erau cioplite pe cruci inscripţii în alfabet latin (morţilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, până la acea dată, mulţi dintre cei care-şi caligrafiau doar semnătura sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculaţi din facultăţi, daţi afară din serviciu, condamnaţi ca naţionalişti etc.).

În aceeaşi zi a fost convocată o şedinţă extraordinară a biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM.

Fiecărui membru al Biroului i s-a pus în mapă câte un exemplar de Literatura şi arta. Mircea Snegur, ex-preşedinte al republicii, pe atunci secretar al CC şi membru al Biroului, avea să consemneze astfel acel eveniment în cartea sa de memorii:

„La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a apărut primul număr în grafie latină al săptămânalului Literatura şi arta, moment de semnificaţie epocală. Era ceva cu totul ieşit din comun, dl Nicolae Dabija asumându-şi un mare risc.

Conducerea nu a cutezat însă să întreprindă măsuri „repre-sive” (Mircea Snegur, Labirintul destinului. vol. I, Chişinău, 2007, p. 426).

Explic. Mi-am asumat cu adevărat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decât simplu: orheienii mă aleseseră la începutul acelui an deputat al poporului în Sovietul Suprem al URSS şi această poziţie îmi acorda imunitate parlamentară: conform Statutului deputatului, nu puteam fi sancţionat în niciun fel, decât cu acordul Sovietului Suprem al URSS.

Membrii Biroului Politic al CC ştiau şi ei acest lucru, şi tocmai de aceea n-au cutezat să ia „măsuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur.

A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al CC al partidului comunist, a apărut în presă cu o declaraţie în care a menţionat: „În RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriitorilor şi un ziar − Literatura şi arta, poporul nu doreşte acest lucru, pentru că introducerea acestui alfabet va lăsa populaţia analfabetă, el costând milioane de ruble…” Etc.

Acest eveniment a devenit posibil cu concursul unor mari entuziaşti şi mari patrioţi: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu Reniţă, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olărescu, Valentina Tăzlăuanu, Ion Caţaveică, Rodica Iuncu, Raisa Ciobanu ş.a., care au pregătit acel număr istoric în clandestinitate.

Aflasem că unica tipografie care avea în folosinţă alfabetul latin era „Ştiinţa”, care aparţinea Academiei de Ştiinţe.

Câteva linotipiste, mai multe nopţi la rând, au cules, cu cea mai adâncă discreţie, acel număr. Odată pregătit şi aşezat pe hârtie de calc, numărul a fost adus la Editura „Universul”.

Aici am avut susţinerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicaţii să fie tipărit.

În reţeaua de chioşcuri revista a fost pusă în vânzare a doua zi, pe când abonaţilor aceasta le-a fost înmânată abia peste 2-3 zile. Se motiva că ar fi o publicaţie nouă. Şi abia după ce am convins – cu unul şi acelaşi indice al săptămânalului trecut în nomenclatorul publicaţiilor periodice că Literatura şi arta e aceeaşi cu Литература ши aрта, la care se abonaseră cei aproape două sute de mii de cititori din republică şi de peste hotarele ei – săptămânalul a fost difuzat.

Menţionez că, la acea oră, în toată RSS Moldovenească nu exista nicio maşină de dactilografiat cu litere latine. Dar am aflat pe căi ocolite că la Bălţi există una. Ea aparţinea tânărului profesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am şi împrietenit cu distinsul om de cultură.

Împreună cu Grigore Vieru căutasem în acele zile o maşină cu grafie latină şi la Bucureşti. Dar ne-am pomenit cu toată securitatea ceauşistă pe urmele noastre.

În volumul Cartea albă a Securităţii, apărut la Editura Presa Românească din Bucureşti în 1996, la pagina 442 este reprodus un raport cu următorul conţinut:

Iunie 1989 strict secret „Nicolae Dabija şi Grigore Vieru din RSS Moldovenească, aflaţi în ţara noastră ca invitaţi la Simpozionul internaţional Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, să-i sprijine în obţinerea unei maşini de scris cu caractere latine. Au precizat că, începând cu 15 iunie a.c., au obţinut aprobarea pentru tipărirea cu caractere latine a revistei Literatura şi arta, al cărei redactor-şef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce să dactilografieze şpalturile în limba română, întrucât în URSS nu se găsesc maşini de scris cu asemenea caractere, iar din România nu pot cumpăra, datorită restricţiilor prevăzute de reglementările legale.

În ceea ce priveşte modalitatea de introducere în RSS Moldovenească a maşinii de scris,… cei doi au afirmat că nu ar fi probleme, întrucât, fiind recent aleşi în Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlaţi la frontieră.

Dumitru Radu Popescu preconizează să informeze cu această problemă Secţia de presă şi propagandă a CC al PCR. Nicolae Dabija şi Grigore Vieru vor pleca din ţară în seara zilei de 20 iunie.” (ASRI Fond „D”, dosar nr. 10966, vol. 6, f. 113).

Iată cum comentează autorii acestui volum „raportul 487”: „După opinia noastră, documentul este deosebit de elocvent în ceea ce priveşte impasul ridicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceauşescu: doi scriitori români de dincolo de Prut, sosiţi cu mari speranţe în patria-mamă, nu-şi puteau procura la Bucureşti, unde soarele ar trebui să răsară pentru toţi românii, nici măcar o maşină de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Dacă au procurat-o totuşi, totul s-a petrecut pe sub mână şi cu aprobări speciale, ca şi cum ar fi fost vorba despre o hoţie” (Cartea albă a Securităţii. – Bucureşti: Presa Românească, 1996, p.508).

Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de părintele Vasile Ţepordei, care a şi găsit maşina de scris de care aveam nevoie într-un anticariat şi aprobarea pe care urma să o obţină D.R. Popescu, securitatea ceauşistă a făcut tot posibilul să nu scoatem din ţară maşina de scris (în ziua când am plecat, anticariatul respectiv a fost toată ziua închis „din motive tehnice”).

Cel care ne-a salvat a fost tot părintele Vasile Ţepordei, basarabean născut la Cârpeşti, Cantemir, care ne-a adus la tren o pungă unde se aflau cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, pe care Sfinţia Sa le-a retezat cu un instrument de tăiat metalul chiar de la maşina sa de scris.

Aceasta a încăput într-un buzunar, ca să putem trece fără probleme frontiera în URSS. La Chişinău, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o maşină de dactilografiat literele ruseşti ca să le sudeze în locul lor pe cele latine. Aşa ne-am pricopsit cu o maşină de dactilografiat cu alfabet latin.

Acel impact de la regăsirea scrisului nostru fusese unul deosebit. În case, părinţii şi-au învăţat copiii să citească şi să scrie după articolele din ziar, îndemnându-i să transcrie texte, să le înveţe pe de rost.

În acele zile, în semn de apreciere pentru gestul nostru, în oraşul Orhei o stradă a fost botezată: Literatura şi arta, gospodăria agricolă din satul Sauca, raionul Ocniţa, la adunarea satului, şi-a schimbat denumirea în Literatura şi arta.

În comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura şi arta are o fântână care-i poartă numele: chiar în inima satului, în acel iunie 1989 a fost ctitorit un izvor din care jumătate de localitate ia apă şi azi, ocrotit de un zid semirotund cu imagini din Renaşterea noastră naţională transpuse în mozaic. (La el m-au dus să mi-l arate cu mai mulţi ani în urmă soţii Raisa şi Gheorghe Ciobanu.)

Pictorul Ştefan Florescu din Bălţi ne-a donat un tablou (care poate fi văzut în redacţia noastră) intitulat: Literatura şi arta.

Dumitru Popovici, ex-ministru al Comerţului, mi-a povestit că un consătean din Sărătenii Vechi a pus într-o casetă metalică acel exemplar de „LA”, zidindu-l, pentru viitorime, în fundamentul casei, pe care tocmai începuse să o ridice.

Aveam pe atunci abonaţi în 56 de ţări ale lumii şi aproape în fiecare oraş din URSS unde locuiau basarabeni.

Academicianul Petru Soltan îmi povesteşte despre un profesor, originar din Basarabia (se pare, Andreev), care preda la Universitatea din Leningrad (Sankt Petersburg): atunci când a primit acel număr (nr. 25), i-a sunat pe toţi basarabenii şi bucovinenii pe care îi cunoştea în capitala nordică a Rusiei, invitându-i la o anumită oră dintr-o zi în una din aulele universitare. Când toţi s-au adunat, le-a prezentat acel număr de ziar, apoi a prins să le citească din el articol după articol. La un moment dat, cel care citea şi-a îndreptat ochii spre auditoriu şi a văzut că toată sala – profesori, doctoranzi, muncitori, foşti deportaţi – plângea.

Erau lacrimi de bucurie. După ani de exil, scrisul nostru revenise Acasă.

Nomenclatura de la Chişinău era speriată: ea înţelesese că Moscova aproape că era de acord ca în Constituţia RSS Moldoveneşti „limba moldovenească” să fie trecută, ca limbă de stat, alături de limba rusă, dar nu susţinea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin.

În Enciclopedia sovietică moldovenească (Chişinău, 1974, vol. 4, p. 376) se sugera că, prin faptul că „limba moldovenească foloseşte alfabetul rus”, ea se deosebeşte de limba română.

Odată cu trecerea la alfabetul latin urma să se descopere că regele este gol: limba moldovenească încetează să mai existe. Aşa basarabenii, îşi făceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla că limba lor e română. Iar dacă limba li-i română, înseamnă că şi ei sunt români. Iar dacă suntem români, ar fi firesc să dorească unirea RSS Moldoveneşti cu România.

Odată cu apariţia acelui număr de Literatura şi arta, nomenclatura de partid fusese pusă în faţa unui fapt împlinit.

Vocile care ne condamnau de la tribunele partinice erau mai şovăitoare, pe când cele ale mulţimilor erau mult mai sigure.

Războiul săptămânalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist era unul de durată.

Numai în perioada 1987-1989 redactorul-şef fusese pus în discuţie la zece dintre şedinţele Biroului CC al P.C. al RSSM, alegându-se cu diferite admonestări, la 22 septembrie 1987, Biroul CC al PC al RSSM adoptând şi o Hotărâre a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldoveneşti „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului Literatura şi arta (vezi Moldova socialistă din 24 septembrie 1987”).

Pe parcursul a doi ani de zile, „LA” publicase peste 700.000 de semnături ale consângenilor noştri care susţineau trecerea scrisului nostru la alfabetul latin şi legiferarea limbii române. Se adunaseră câţiva saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, când Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptase Legea cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul RSSM (care vorbea că limba română devine de stat, în locul limbii ruse) şi Legea privind trecerea scrisului la alfabet latin, au fost expuşi – ca argument – în holul Teatrului de Operă şi Balet, unde s-a desfăşurat sesiunea.

Evenimentul la care ne referim fusese pregătit şi de rubricile ce conţineau sentinţe latine, pe care le inaugurase săptămânalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis ş.a., V. Dâgai, şef de secţie la CC al PC, turbând de fiecare dată când le vedea în revistă, chiar dacă Constantin Andreev, ca să ne apere, îi demonstrase că şi ziarul Pravda avea rubrica In memoriam.

La sfârşitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii săptămânalului şi pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru că „prin intermediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni de pe glob”.

Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat în presa internaţională (afară de cea românească).

La 12 ianuarie 1989, la şedinţa Biroului CC a fost pus în discuţie faptul că „L.A.” „trecuse samavolnic la alfabetul latin”. Atunci nu făcusem decât să reproducem integral, de ziua naşterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia „Patologia societăţii noastre”, preluat din ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum şi mai multe coperte de cărţi care purtau numele marelui Poet, editate la Bucureşti, evident cu grafie… latină.

Azi alfabetul latin ne aparţine. Din păcate, puţini dintre concetăţenii noştri îşi mai amintesc că acesta a fost obţinut cu mari sacrificii.

Una dinte condiţiile înaintate recent lui Vladimir Voronin de către Igor Smirnov „pentru unificarea ţării” este renunţarea la alfabetul latin (care, în viziunea lui, e românesc, „румынский”, deci străin moldovenilor, al căror mare apărător se declară) şi revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc.

În 1989, alfabetul latin a fost obţinut când ne aflam ca parte componentă a Uniunii Sovietice şi când întinsurile siberiene, cu care ne ameninţau ştabii republicii, aparţineau şi RSSM.

Îl vom ceda oare acum, în plină independenţă?! Sau vom reuşi să-l păstrăm şi pentru generaţiile care vin?! Ca moşii şi strămoşii noştri să se poată recunoaşte în ele, ca în nişte urmaşi destoinici.

 

Nicolae DABIJA

11 iunie 2009

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *