Ultima carte scrisă de Constantin Noica, apărută în limba germană la Kriterion, De dignitate Europae, cuprinde, în loc de prefață, o scrisoare către un intelectual din Occident, pornind de la întrebarea occidentalilor, chiar a unor deținători de premii Nobel: Mai putem fi salvați? ( Sind wir noch zu retten?) Întrebarea îi pare filozofului ca venind dintr-o Europă bolnavă, aproape isterică, speriind lumea că cine știe ce cometă Halley va mătura viața de pe Terra. Salvați din ce anume? Din fatalism, din resemnare, din catastrofe, din inacțiune?
Luminații Occidentului se întreabă astfel, doar declamând, neștiind pe cine să învinovățească, în timp ce urâțesc lumea, degradează „reușita de neasemuit care este cultura europeană”, fără să scoată la lumină ceea ce analele timpului păstrează ca veacuri unice prin genii care-și vorbeau, cum spunea Nietzsche, de la pisc la pisc, educând umanitatea. Luminații Occidentului nu mai vorbesc de veacul presocraticilor și de cel al fizicienilor, începând cu Faraday, nici de pecetea Europei care a schimbat lumea prin spirit (cine nu cunoaște lecția culturii europene se precipită în neființa sau în marele somn al Timpului, consemna Noica cu un alt prilej), îndrăgind absurdul, nonsensul și cinismul. „Voi lăsați pe oameni să trăiască unul lângă altul ca și cum ar fi unul fără altul; și, ajutați fiind de o tehnică prin care am reușit nu atât să ajungem undeva, cât să plecăm mai repede de oriunde, o tehnică a bunelor despărțiri și decolări, voi favorizați o societate în care surâsul fad, politețea și salutul amiabil prin agitația mâinii dau singura măsură a societății noastre civilizate – societatea lui bye-bye”.
Luminații despre care vorbește Noica ar trebui salvați din resemnare și mai ales din inacțiune. Ei nu mai acționează. Ei nu cer, precum a făcut-o Einstein (acesta s-a adresat unui președinte paralitic, cerându-i să apere lumea de pericolul atomic), ca paraliticii agresivi ai lumii să fie puși sub interdicție.
Constantin Noica, adresându-i-se, generic, intelectualului occidental, are sentimentul „fratelui neluat în seamă”, dar care acționează, dorind, astfel, pentru el și pentru lume, „o îmbrățișare”. Cei care nu cred într-o nouă îmbrățișare în lumea de mâine, insistând în inacțiune vor sfârși precum cărțile proaste aruncate în foc; cum cerea scepticul Hume.
Valentin Marica / UZPR