La început, nici nu știam că pot să scriu. Să formulez propoziții, să le adun în fraze, să descriu situații și să descâlcesc ori să încâlcesc subiecte, după cum îmi este mai la îndemână. Alcătuiam texte scurte, copilărești, demne să șadă în dosarul cu mici, drăguțe compuneri care nu au putut fi altceva. Până când am înțeles că trebuie făcut ceva cu toate cărțile citite, că fiecare autor care mi-a plăcut a fost un profesor, iar un text pe care îl redactez poate constitui, în felul lui, un omagiu sau un afront, după caz, inspirație sau dispoziție.
Desigur, nu cred că am izbutit prea multe omagii, dar am încercat. Mult. Și am descoperit că este important, foarte important, subiectul lucrării – adesea, mai însemnat decât cuvintele fistichii menite să îl îmbrace. O temă care trezește interesul cititorului este urmărită, poate chiar până la capăt, în timp ce una măcar aparent anostă are șanse de a fi tratată, în cel mai bun caz, printr-o lectură pe diagonală. Câteodată, scriitura contează mai puțin decât subiectul, ceea ce mă duce cu gândul la remarca jupânului Maurizio, din piesa de teatru Bădăranii a lui Carlo Goldoni. Personajul avea de gând să-i dăruiască viitoarei nurori o pereche de cercei cu perle, dar fără o montură modernă, justificându-se: „Că doar n-oi fi nebun! Ce-i moda asta? Giuvaierurile sunt oricând la modă. Ce e mai de preț: montura… ori piatra?”.
Din cele de mai sus rezultă că publicul cititor, destinatarul de drept al textului, decide cu adevărat valoarea unui text, „prețăluind” atât montura, cât și piatra. Lucru pe care l-am înțeles târziu, din experiențe succesive și nu chiar fericite. De la colegi și prieteni, până la profesori și critici neîntrebați, fiecare și-a oferit părerea în privința scrisului meu, dorindu-și, de obicei, altceva. Alte subiecte, alt stil, altfel de cuvinte – altfel dispuse… Până când, într-o zi, am alcătuit o înjghebare prolixă, deși simpluță, inspirată din multitudinea de sfaturi primite, iar cineva a privit cu ochi expert și a decis că scriu simpatic.
M-am gândit mult și am hotărât că nu-mi place ideea. Simpatic scriu – pentru că trebuie – autorii și artizanii textelor de pe vagoanele trenurilor. Simpatic scriu meșteșugarii volumelor cu nume fistichii și conținut duios-facil. Simpatic trebuie că scriu cultivatorii de cuvinte, având ce alege de pe vasta moșie. Am înțeles, după o cugetare îndelungată, că nu mă interesează părerea altora (nu atât de mult, măcar. Cine se arată a fi total detașat de publicul cititor joacă neconvingător un rol, cu masca indiferenței pe față). Atunci am învățat să scriu antipatic.
Nu e ușor să așezi cuvinte în construcții care vor fi privite cu devieri din nas. Să auzi reproșuri la adresa frazelor tale sau să remarci, pur și simplu, că nu ești citit. Dar e plăcut, până la urmă, să nu te încolonezi în plutonul care patrulează locuri comune, fie și cu riscul de a nu fi invitat la serbările cazone de la popotă – cele vestite, lăudate și, prin urmare, dezirabile.
Zilele trecute, cineva, citind un articol scris de fiica mea, a mormăit că nu are timp pentru așa ceva, că e un text greoi. Și, sincer, m-a bucurat acest lucru teribil de mult. Nu pentru că, la 14 ani (și șase volume de poezie publicate), copilul meu începe să aibă parte de critici neliterare încruntate, ci pentru că scrie, uneori, așa cum îmi place mie: ușor antipatic. Semn că a citit mult, a procesat idei, a înduplecat cuvântul și îl așterne, după propriul plac, în alcătuiri lirice sau nu.
Acest text nu este despre mine, nici despre fiica mea. Nu e un exercițiu de laudă neobrăzată, ci, mai degrabă, o pledoarie pentru scriitura originală, pentru stilul lipsit de prejudecata că originalitatea reprezintă încadrarea în cine știe ce curent contemporan ori pastișarea cu resemnare a vorbelor zămislite de alții. Deoarece eu nu vreau (și cred că nici dumneavoastră) să trăiesc într-o lume unde toți au același chip și aceeași privire, ori într-una moleșită la umbra neconvingătoare a gândurilor și cuvintelor identice, răscolite într-un terci lipsit de condimente.
Explicitând până la capăt acest demers, trebuie să vă spun că m-a întrebat, de curând, un tânăr ce părere am despre alcătuirile lui literare. Am vrut ca aprecierile mele să nu semene cu acelea care tindeau să mă descurajeze cândva, astfel încât i-am sugerat să scrie nu altfel, ci altfel decât ceilalți. Să-și asculte inspirația, să-și elibereze metafora de sub orice tendință impusă și să nu-i pese (nu chiar exagerat) de părerea altora, inclusiv de părerea mea. Deoarece scrisul, deși nu reprezintă o aventură solitară, este – trebuie să fie – un minunat exercițiu de libertate și imaginație creatoare, un drum complicat, dar atât de frumos, printre idei picurate, cu multă strădanie cumpănită, în condei. Iar dacă rezultatul atrage câte o privire încruntată, nu e bai. Pentru a fi liber în ceea ce creezi, merită să scrii și… antipatic.
Alexandru Pripon