Zilnic, cel puțin o carte zâmbește cititorului iubitor de lectură. Balada (Editura CREATOR, 2020), romanul cunoscutului scriitor brașovean Adrian Lesenciuc, este una dintre acestea. O încântare! Un concept naratologic, bazat pe stricta documentație păstrată în sânul familiei Porumbescu, prin grija unei vrednice urmașe, Nina Cionca.
Cele două „cărți” care compun acest roman ne-ar putea aminti de cânturile lui Dante Alighieri, vibrant arc peste timp, într-un vizibil climax, apoteoză a durerii de care poate fi capabilă doar ființa umană.
Balada lui Adrian Lesenciuc este interesantă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, adoptă structura dramei antice, prin existența unui prolog și al unui epilog.
Prologul, pe care-l identificăm în „cartea” întâi, fixează cadrul geografic, „Dealul Crucii”, cu a sa simbolistică, din care întrezărim primele acorduri ale dramaticului, într-un crescendo apoteotic (corul preoțesc, glasul clopotului Buga, zvoada mulțimii, vâlvătăile frământărilor istoriei)!
În viziunea scriitorului, epilogul se va înfățișa cititorului în acordurile Baladei înseși, precum un „înger păzitor al acelor locuri”, arc peste timp.
Și n-avem a ne mira atâta timp cât „povestea” ni se înfățișează într-un mod ceva mai personal, prin prezența celor 16 confesiuni. Alternativ, Tatăl (Iraclie) și Fiul (Ciprian) devin protagoniștii unor trăiri realist-dramatice, vibrant paralelism, distilat în miezul filosofic al dictonului „Viața separă uneori mai grav decât moartea”.
Evocărilor celor doi, li se vor alătura, la timpul potrivit, și alte personaje, Berta și Mărioara, cele două „surori”, îngemănare a aceluiași fior, „pecete a sfințeniei”, dar consumat, sfâșietor, din unghiuri total diferite.
Nu e ușor deloc să devii parte în „povestea unei familii care s-a scurs ca un cântec”. Și nu-i simplu deloc să accepți acest scenariu, gândit ca un transfer dinspre narator înspre personajele sale. Un „exercițiu” romanesc, conturat impecabil, folosind o documentație strict bio-bibliografică.
Privind în ansamblu, strălucirea acestui concept romanesc este mai presus decât orice implantare în centrul acțiunii unei familii – corolă a trăiniciei: „Am stat la dreapta judecată a faptelor cu femeia cea blândă care mi-a fost reazem în cele mai grele momente”; momente care vor fi întotdeauna depășite – cu iubire, nădejde și credință.
În adevăr, romanul ne oferă un model de familie creștină, prin Părintele Iraclie Porumbescu și soția sa, prezvitera Emilia! Împreună au fost „scut și sprijin” pruncilor lor, cu toate nemiloaselor încercări la care au fost supuși. În fond, fără suferință, nu poți gusta frumusețea vieții. Steaua dăruită la naștere poate doar „pâlpâi” sau, dimpotrivă, străluci. Se impune răbdarea și credința lui Iov, datorie sfântă întru acceptare.
Fiecare dintre cele două părți ale romanului punctează acordurile unei doiniri, „cântecul sângelui”; un cântec-povară, într-atât de dureros prin acordurile lui, încât străpunge în eternitate. Acest „cântec” își revarsă ascendent acordurile, când sentimentale, când dramatice, peste viețile unei frumoase familii bucovinene care simbolizează însăși drama Românilor trăitoare în regiunea ruptă din trupul Țării Moldovei, a „detrunchierii” de la 1777.
Când fuiorul suferinței înlănțuie și mai tare, lacrima nu este suficientă, ci doar simțirea, adică dorința de a găsi cărarea limpezirii. Să ne amintim de replica lui Ciprian, întrebat fiind de ce nu plânge? „Eu nu plâng, eu sâmt”. În adevăr, să recunoaștem, lacrima nu potolește suferința, ci doar seamănă în juru-i o blândă alinare.
Însă ceea ce sapă mai abitir decât lacrima este trădarea. Și nu întâmplător ne sunt evocate două dintre specimenele acelui timp nefericit, „Zotta” și „Hacman”. Dar pentru a mângâia trădarea, nu știu să se fi compus vreo piesă muzicală! Dureroasă concluzie: „Cred că acesta e marele nostru păcat, ca neam: avem prea multe lichele”.
În sânul Familiei Porumbescu, lacrimi aveau să mai curgă. Izvorul părea nesecat. Crucea familiei nu ajunsese încă pe Golgota pământeană, iar Balada nu-și dezvăluise toate acordurile ei dumnezeiești! Cupa nu se împlinise.
Și nu e greu a înțelege că între „a lăcrima” și „a simți”, diferența-i totală. Pentru compozitirul Ciprian Porumbescu, lacrima se preschimbă în muzică. Și doar atunci când aceasta va atinge punctul culminant, se va transforma-n Balada pentru vioară și orchestră.
Bucurie și tristețe, dor sfâșietor. Lor li se alătură sonoritățile divine ale Bugăi, șuvoiul nepotolit al Sucevei, parfumul cetinei de pe Valea Putnei și al florilor de mălin de la Stupca, și într-un final, brațul mamei spre marea trecere.
Apreciem scriitorului Adrian Lesenciuc emoția transformată în admirație elogioasă. Negreșit, un „unduios murmur de fluier” l-a vizitat, la ceas de taină, pe îndepărtatul și-atât de apropiatul urmaș Golembiovschi, încât iubirea să reînflorească în inima Bucovinei, înmiresmând întreg spațiul românesc. Fibra genetică străbună a renăscut în veșmânt romanesc. Și totul datorăm autorului. Charismaticului scriitor Adrian Leseniuc!
Livia Ciupercă/UZPR