Recenta carte a dnei Rodica Lăzărescu, PE FIRUL CONFESIUNII (Editura SemnE, 2023, București, 254 p.) continuă demersul început cu volumul „La ora confesiunilor” (2015), urmat de „Invitație la confesiuni” (2016) şi „Sub semnul confesiunii” (2019), în care erau intervievați scriitori, istorici, actori și artiști vizuali cunoscuți, precum Eugen Simion, Dinu Săraru, Constantin Cubleșan, Constantin Călin, George Corbu, Horia Bădescu, N.D. Fruntelată, N. Băciuț, Alecu Ivan Ghilia, Vladimir Găitan, Ion Brad, Gheorghe Păun, Stere Gulea, Ion Pop, Dorel Vişan, Gabriel Ştrempel,Răzvan Theodorescu, Maria Mănucă, Valeriu Râpeanu, Victor Ravini ș.a. Să amintim în context și lucrarea „Lia-Maria Andreiţă în dialog cu Rodica Lăzărescu” (2019) sau mai vechile „Confesiuni provocate de… Mircea Dinutz şi Rodica Lăzărescu”, fiecare cu interviurile lui (2012).
De ce confesiune? se întreba autoarea în 2016, dându-ne totodată și lămurirea cuvenită: „Fiindcă asta aștept de la cel «provocat» la dialog – o scotocire în adâncul ființei, acolo unde cu siguranță mai există gânduri, amintiri, trăiri încă nespuse… O destăinuire, o dezvăluire, un fel de a-ți pune pe palme sufletul și a-ți întinde brațele spre cel din fața ta: «Iată-mă, acesta sunt eu.»”
Și de data aceasta, autoarea menține respectivul accent programatic, cu un anume sens, acela de a evita locurile comune, interviurile aranjate, așa-zise „în oglindă”, care înlocuiesc spontaneitatea cu eseul elaborat, încărcat de elemente livrești, pomădat sărbătorește și ostentativ în afișarea unei figuri „de efigie”… O spune încă o dată nu pentru a se repeta pur și simplu, ci pentru a fi mai bine înțeleasă: „Eu aștept de la interlocutor un atât un discurs teoretic, profesoral, îmbibat de citate și trimiteri, cât o confesiune. Să-și scotocească adică în tainițele/„podul” sufletului, să aducă la lumină amintiri de mult uitate, gânduri și trăiri poate considerate pierdute, să transforme colbul uitării în praf de stele și să spună, din spatele vorbelor, „Iată-mă, acesta sunt eu, omul cu bunele și cu relele lui, citiți-mi sufletul, dincolo de cărțile scrise pe care le poate citi oricine.”
Cele nouă interviuri din prima parte a volumului (Pe firul confesiunii…) stau sub un motto semnat de Nicolae Manolescu: „Interviul este la fel de necesar ca oricare dintre formele criticii și poate că, atunci când este «real», este chiar mai interesant decât un articol.”
Pe manșeta copertei a 4-a, este reprodus un citat din volumul „Cărţile din ziar. I. Interviurile” (2013), semnat de Constantin Călin, din care rezultă că acest gen literar are posibilități multiple, „de la cea informativă la cea analitică”, fiind totodată locuri privilegiate pentru „mărturii” și „rampe de lansări pentru idei și aprecieri mai mult sau mai puțin neconvenționale”. În acestea se pot manifesta deopotrivă „săgetătorii” și „reflexivii”, și cei „cu aplomb” și „cei rezervați”. Dincolo de convenții și de straturile „mai subțiri sau mai groase de banalități”, unele livrate cu dichis, cu morgă ori cu aplomb, cititorul știe că „«trebuie să existe ceva»: o poveste, o aluzie, un enunț, o observație, o insinuare, o declarație, o precizare, mă rog, o «chestie» demnă de atenție.”
Cu astfel de gânduri și așteptări sunt intervievați, în ordine alfabetică: Ion Andreiță, Cornel Galben, Vasile Ghica, Constantin Coroiu, acad. Ioan-Aurel Pop, Vasile Pop-Negreșteanu, Ioan Scurtu, Mircea Radu Iacoban, Niculae Gheran, Radu Ulmeanu, Mariana Pândaru-Bârgău, Costin Tuchilă, Ovidiu Pecican și Nicolae Panaite.
Vechi prieten și colaborator (inclusiv la revista „Pro Saeculum” de la Focșani, condusă de dna Rodica Lăzărescu, după moartea lui Mircea Dinutz (2013), până la închiderea din primăvara anului 2021, din lipsă de fonduri!), Niculae Gheran este un savuros interlocutor, discuția cu d-sa semănând „cu un drum printr-o pădure din care se fac tot timpul multe poteci, călătorul găsindu-se adesea în situația de a alege cărarea fără să știe.” Astfel, după o scurtă evocare a perioadei în care a funcționat la Consiliul de Stat pentru Cultură și Artă (secretar al Consiliului Editurilor), avându-l șef pe Al. Balaci, care va pleca „în exil” la Roma, interlocutorul își amintește de „anii de dezgheț”, adică de acei „cca trei-patru ani” în care „s-au corectat ororile proletcultismului, ce triumfaseră decenii de-a rândul, cu începuturile nocive ale unui Nicolae Moraru și ale barzilor de la «Scânteia»”, culminând cu îndepărtarea lui G. Călinescu de la catedra universitară și înlocuirea lui cu I. Vitner. Însă „declinul anilor de dezgheț” a venit odată cu vizita noului șef de stat, N. Ceaușescu, în China lui Mao, de unde a venit cu fantasmele revoluției culturale, impusă prin Tezele din iulie… Știindu-se, însă, multe din evenimentele petrecute, intervievatoarea profită de faptul că se află în fața bibliotecii și, răsfoind câteva cărți cu dedicații, îl provoacă pe interlocutor să-i vorbească de cei care i le dăruiseră. Astfel aflăm multe date despre profesorul Paul Cornea („un bun prieten din anii tinereții (…), un om cinstit în credințele sale, caz rar, fără să se căpătuiască”) și istoricul Alexandru Zub (pe care l-a ajutat să-și tipărească monografia despre Kogălniceanu, oprită de cenzură), despre Dimitrie Vatamaniuc (dedicație pe vol. IX din Publicistica lui Eminescu) și despre fiica acestuia, Magdalena D. Vatamaniuc, care semnează variantele, notele, addenda și indicii la volumul „Fragmentarium” din Ediția Eminescu, la aceeași Editură Științifică și Enciclopedică unde lucra „eminentul redactor și editor” Niculae Gheran. Între alte „dedicații”, sunt comentate cele oferite de Grigore Traian Pop (redactor-șef la „Ramurile” craiovene), Petru Manoliu, Guillén Nicolás (scriitor, jurnalist și activist politic, „poetul național al Cubei”, cunoscut într-o vizită la Havana), Rodica Gârleanu (fiica scriitorului pe care Rebreanu l-a făcut secretar literar la Teatrul din Craiova), Cezar Petrescu, Mitzura Arghezi, Puia și Florica Rebreanu, Mioara Minulescu, apoi Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Marian Papahagi (s-a îngrijit efectiv de apariția dicționarului, încât ar fi putut fi considerat „al patrulea autor”) și mulți alții (într-o carte a sa, dl N. Gheran va reproduce toate aceste cărți primite cu dedicația respectivă, între care ne mândrim că se află și un „Panopticum” al nostru cu studii și eseuri de critică și istorie literară). I-am comentat scriitorului nu numai volumele de proză tipărite în anii din urmă (din tetralogia „Arta de a fi păgubaș”), dar și cele două volume de „Rebreniana” (2017), trimise de asemenea, știindu-se că dl N. Gheran este realizatorul ediției critice integrale a Operei lui Liviu Rebreanu, în 23 de volume (1968-2005), unica de acest fel în bibliografia literaturii române din secolul XX, și al seriei complementare de documente apărute, ulterior, sub egida Academiei Române. „Scriitor zilier” care a dedicat ediției amintite nu mai puțin de cinci decenii de viață, maestrul N. Gheran, acum la 93 de ani, este, cum constatam deunăzi într-o convorbire telefonică, o conștiință literară încă trează, mărturisind despre epoca pe care a trăit-o și cunoscut-o atât de bine, încât desfide orice încercare de mistificare, de răstălmăciri și neadevăruri, având „arta de a fi păgubaș” cu deplină încredere și mare câștig (acel „câștig” la pierdere care contează cât un nume de efigie culturală!).
Un alt colaborator de seamă al trimestrialului „Pro Saeculum”, acad. Ioan-Aurel Pop, aflat la al doilea mandat în fruntea Academiei Române (cu 142 de voturi „pentru” din 157 exprimate), este convins că Academia nu mai poate trăi de mult „închisă în sine”, mulțumită cu statutul „turnului de fildeș”, drept care a militat pentru deschiderea ei cât mai vizibilă și implicată atât „în interior” cât și „în afară”. „Academia nu are menirea să conducă țara și nici să lupte pentru putere (=să facă politică), spune dl Ioan-Aurel Pop, dar poate să fie un «consilier» redutabil pentru autorități în cele mai variate chestiuni.” O chestiune care „mă preocupă în mod aproape obsesiv și mereu atrag atenția asupra disciplinelor identitare, dar fără rezultat” este aceea privitoare la învățământul românesc, aflat în mare impas, după modele de aiurea… Apoi problema scrierii limbii noastre și lipsa unor legi sancționatorii pentru „încălcătorii ei”, adâncirea dintre teorie și practică, luarea în derizoriu a termenului „academie”, lipsa de reacție a celor îndrituiți să corecteze neajunsurile în sfera economică, în învățământ și cultură, în sfârșit conștiința că ne aflăm „sub niște vremi” nefaste, „ieșite din țâțâni”, globalismul galopant cu ideologia déjà vu a corectitudinii politice, destructurarea specificității identitate, pasivitatea (ba chiar complicitatea) conducerilor României de după Revoluția din 1989 la toate ingerințele socio-economice și privarea de demnitate națională, poziția de „ghiocel” pe plan euro-atlantic, corupția endemică și transpartinică, „sfidări ieftine, jenante, profanări, revopsiri de borne în culori străine în mijlocul României”, precum multe alte aspecte se regăsesc în indignarea prezidentului Academiei Române, care este de acord cu ideea că „Până ce leii nu vor avea istorici, poveștile vânătorești îi vor glorifica întotdeauna pe vânători”! Vom apuca ziua aceea, „noi, probabil, nu, dar sper că urmașii da! Vă răspund tot printr-un proverb: „Nu mor caii când vor câinii.”
La rândul său, istoricul Ioan Scurtu, născut în ziua de 27 noiembrie 1940 (asasinarea lui Iorga în pădurea Strejnicu de lângă Ploiești) declară: „Am fost un om ambițios, ordonat și cu o mare putere de muncă”. Adică destinul a făcut „să-i calc pe urmă” savantului ucis de legionari. A studiat opera marelui istoric în vremea când N. Iorga „era prezentat ca naționalist, exponent al burgheziei reacționare, sprijinitor al dictaturii «profasciste» a lui Carol al II-lea”. După 1965 „aprecierile s-au schimbat”, istoricul fiind deja „preparator” la facultate și prezentând o lucrare despre N. Iorga, iar în timpul vieții publicând „cel puțin zece studii despre activitatea lui Nicolae Iorga și în cărțile mele privind perioada interbelică am prezentat activitatea sa politică”. Dl Ioan Scurtu este un istoric de marcă, până la octogenariat fiind răsplătit cu „patru volume omagiale”, începând de la sexagenariat. A îndeplinit diferite funcții: șef de catedră universitară la București, decan la Arhivistica de la Academia de Poliție, director general al Arhivelor Statului, director al Institutului de Istorie „N. Iorga”, director-adjunct la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, membru în Consiliul Științific al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, inspector general în Ministerul Educației, consilier de Stat la Administrația Prezidențială, președintele Societății de Științe Istorice din România etc. Deși nu „a solicitat” să fie primit în Academie, i s-a spus (neoficial) că Secția de Științe Istorice și Arheologice s-a opus”. Cu toate asta i s-a dat să coordoneze vol. VIII din Tratatul de Istoria României, „întrucât nu exista nici un membru al Academiei care putea să-și asume această responsabilitate”. Să fie asta din cauza faptului că I. Scurtu a fost toată viața sa un nedezmințit om de stânga, bucurându-se mereu de demnități și funcții înalte, care nu poate trece cu vederea „distrugerea economiei naționale” și la atâtea intruziuni și decizii dictate de UE la adresa României („globaliștii urmăresc să șteargă memoria umanității, conștiința națională este un pericol și de aceea trebuie eradicată”, „din multe puncte de vedere România a fost adusă la nivelul anilor 50”, „internaționalismul proletar” fiind înlocuit cu „integrarea europeană și în NATO”).
Poetul Ion Andreiță, despre a cărui antologie de poezii apărută la Editura Academiei am scris și noi nu de mult, declară că „într-o viață de om a publicat mai puțin decât și-ar fi dorit și mai mult decât ar fi trebuit”, iar criticul Constantin Coroiu: „Criticul ar trebui să aibă în adn-ul său spiritual ceva din moștenirea lui Toma Necredinciosul”. Septuagenarul jurnalist și scriitor, autor al celor 32 de cărți, Cornel Galben, „marcă înregistrată” a Bacăului, mărturisește că „cel mai apropiat mă simt de galbenul din aura sfinților din icoane”, în timp ce Mircea Radu Iacoban, coleg de studenție la Iași cu Marin Sorescu, ctitor și diriguitor cultural (Editura „Junimea” – 1969, revista „Cronica” – 1966, apoi „Cronica veche”, directorat la două teatre: „Vasile Alecsandri” și „Luceafărul” etc.), se declară „iubăreț” (de toate cele care sunt), „truditor cu peana” și „incomod”, întrucât „mereu vreau să văd și ceea ce nu se vede”…
La fel scriitorul de aforisme, tecuceanul Vasile Ghica, indignat că acestei specii sapiențiale nu i se acordă atenția cuvenită (refuzul unor edituri, după amânări de câțiva ani), precum în străinătate unde autori români iau chiar premii prestigioase (Italia, Serbia), declară că lucrează cu „perseverență și încrâncenare” aproape zilnic, dar „la sfârșitul anului nu rețin mai mult de 4-5 pagini”. De ţinut minte aforismul cu care se încheie interviul: „În redacțiile unor reviste literare e ca în avion. Unul conduce, iar celorlalți le este greață.”
Un caz interesant este al artistului vizual maramureșean, bucureștenizat, Vasile Pop-Negreșteanu, desenator, pictor, sculptor în lemn, cântăreț din fluier, din cetină etc., depănându-și o „înstruțată” poveste maramureșeană, din Țara Oașului „cu rădăcini adânci”, din moși-strămoși…
*
Partea a doua a „confesiunilor” de acum (Zigzag printre reviste, pp. 205-252) ar putea constitui o întregire la volumul „Zigzag printre reviste” (Ed. SemnE, București, 2019), în care figurăm și noi cu un interviu despre revista „Portal-MĂIASTRA” (înființată în 2005 la Tg.-Jiu și continuând vreme de 19 ani până azi, sine hiatu – v. „Pro-Saeculum”, nr 3-4 /135-136, 2019). Este vorba de şase interviuri publicate (sub pseudonimul Dora Lazăr) de dna Rodica Lăzărescu la rubrica „Revista revistelor” din „Pro Saeculum” în anii din urmă, luate unor scriitori-conducători de publicații: Radu Ulmeanu („Acolada”), Mariana Pândaru-Bârgău („Ardealul literar”), Cornel Simion Galben („Cadran cultural”), Costin Tuchilă („Leviathan”), Ovidiu Pecican („La Mongolu”), Nicolae Panaite („Expres cultural”). Prima și ultima figurează pe „Lista publicațiilor care au primit egida Uniunii Scriitorilor din România” (v. situl U.S.R.).
„Acolada” de la Satu Mare apare din 2007, prin grija poetului, prozatorului și publicistului Radu Ulmeanu și „cu largul concurs al domnului Gheorghe Grigurcu”, reunind „semnăturile unor literați de prestigiu de pe întreg cuprinsul țării, lucru pe care nu l-am reușit la Pleiade” (Radu Ulmeanu). Pentru a exista o revistă, nu contează atât cine o conduce, ci „mai ales grupul stabil de colaboratori valoroși, ale căror contribuții îi garantează perenitatea”. Revistă „de luat în seamă”, Acolada a avut și are colaboratori recunoscuți, de la Barbu Cioculescu, C.D. Zeletin, Petre Got, Gheorghe Grigurcu, Mircea Popa, Constantin Călin, la Ion Ghilimescu, Dumitru Augustin Doman, Florica Bud, Zenovie Cârlugea, Constantin Trandafir, Magda Ursache, Lucia Negoiță, Lucian Perța, Olimpia Iacob, Isabela Vasiliu-Scraba, Tudorel Urian ș.a.
„Expres cultural” apare la Iași din 2017 sub conducerea poetului Nicolae Panaite (cu vechi și diverse merite editoriale), avându-i ca modele de gazetari declarate pe Eminescu și Arghezi și încredințat că „pentru constructorul de revistă, valoarea literară a textului este cea care ar trebui să primeze, având ca ax principal criteriul estetic.” „Expresul” este „o publicație a libertăților de cuvânt și faptă, până la a nu deranja confortul suratelor ei în mod vădit”, o publicație făcută „cu scriitori cunoscuți, dar și cu cei care vin și, unii dintre ei, bine mai vin.” Din echipa de redacție fac parte Constantin Pricop (redactor-șef), Victor Durnea (secretar de redacție), Radu Andriescu, Adina Bardaș, Gellu Dorian, Constantin Dram, Florin Faifer, Adrian Alui Gheorghe, Mihaela Grădinaru și mulți alți condeieri, membri ai Uniunii Scriitorilor.
„Ardealul literar”, înființată de poetul Valeriu Bârgău în 1994 (salutată de Laurențiu Ulici, Grigore Vieru, Ion Mircea, Mircea Ciobanu ș.a.), va fi preluată în 2006 de Mariana Pândaru, devotata soție a poetului, ea însăși poetă și jurnalistă, devenind una dintre „revistele apreciate în peisajul revuistic românesc”, publicând scriitori din toate generațiile și din varii spații culturale (USA, Anglia). Prin calitatea asigurată, diriguitoarea revistei mărturisește că „nu am avut niciodată sentimentul că mă aflu la margine”, străduindu-se să îmbine acel „genius loci” cu materiale de mai amplă cuprindere, cu deschidere spre lumea largă, totul în ideea de a exprima „minunatul Ardeal” din punct de vedere istoric, cultural, spiritual…
Ovidiu Pecican, care la ora de față conduce revista clujeană de veche tradiție „Steaua”, dă seama în interviul său de revista de cultură independentă, fără afilieri și vasalități, „La Mongolu”, fondată în 2018, după numele jovialului și cordialului deschis înnoirilor Remus Pop alias Mongolu, cu rezonanțe asiatice tătărești, responsabilul unui local frecventat asiduu de poeții, criticii și prozatorii de la revista „Echinox”, cu frecvente susțineri pentru breasla scriitorilor. Revista „La Mongolu” (pe care de curând ne-a oferit-o și nouă dl Pecican, în contextul Festivalului Transfrontalier „Mihai Eminescu” de la Drobeta Turnu-Severin), deocamdată trimestrială, departe de a veni să ilustreze teza unei inflații revuistice în cultura românească de azi, „se face la Cluj, dar ea se adresează publicului potențial din întreaga țară și din străinătate”, căci „un popor care se respectă nu are niciodată prea multe reviste, prea multe cărți, prea multe școli.”
Sub o denumire „frisonantă” apare, din 2019, condusă de Costin Tuchilă, în format A4, revista „de cultură generală” „Leviathan”, preluând numele unei celebre cărți a filosofului englez Thomas Hobbes („Leviathan”, 1651), păstrând „numai ideea generală a trecerii de la starea naturală a omului, la cea socială, asociativă, care îi oferă siguranță”, așadar „o asociere de idei, de interese și scopuri intelectuale, păstrându-ne individualitatea creatoare și încărcând-o cu noi valențe”, deci „nimic din simbolul monstrului biblic în inițiativa noastră”. La început a fost o platformă on line, portalul Leviathan.ro, creat de Rudy Roth (Spania), „care este și fondator al revistei culturale trimestriale Leviathan”, ferită de „cotidianul politic și de divertismentul îndoielnic”, cu un număr mare de parteneri media. Deschisă fenomenelor culturale românești și universale, revista valorifică teme și subiecte interesante, literare, artistice și științifice, având cronică de teatru, de artă plastică și muzicală. Caseta de redacție îi menționează pe Rudy Roth (director fondator), pe Costin Tuchilă (redactor-șef), pe Pușa Roth, jurnalistă cunoscută (redactor-șef adjunct), revista, ajunsă la 200 pagini (cu ediții on line și tipărită), fiind editată de Asociația Culturală Leviathan, cu contribuția unor autori din România și din diaspora, menținând această legătură prin cititori.
În sfârșit, „Cadran cultural” (format A4, 32 pagini) de la Bacău editată de Cornel Simion Galben, publicație care apare de șase ori pe an și se adaugă din 2018 altor periodice băcăuane, precum „Ateneu”, „13 Plus”, „Vitraliu”, „Plumb”, „Credința ortodoxă”. Având colaboratori din țară, dar și de peste hotare, revista beneficiază, alături de ediția print, și de varianta pdf difuzată pe diverse căi în mediul virtual.
*
În totul, Pe firul confesiunii… constituie o continuare firească a volumelor menţionate la început și, desigur, „Zigzag printre reviste” (2019), ce s-ar putea restrânge la două cărți de referință în bibliografia istoricului și criticului literar Rodica Lăzărescu, editor experimentat de revistă literară care a făcut istorie în cultura vrânceană și nu numai.
După cum remarcam și data trecută, la comentarea lucrărilor amintite, jurnalista optează pentru „confesiunea” nesofisticată, spontană, cât mai sinceră și neconvențională, provocându-și preopinenții aproape „ex abrupto”, fără parafrazări eufemistice sau ocolișuri. „Există, în general, – remarcasem noi – un set de întrebări, care, în mare, se reia de la un interlocutor la altul, accentul căzând pe realizarea ambianței confesive grație căreia sunt obținute date și informații de mai intimă biografie, retrezind trăiri și amintiri speciale.” E o „tactică” a pregătirii subiectului în vederea unor întrebări mai aplicate și grave vizând, bunăoară, idei despre artă, concepția artistică, propria situare valorică etc. („Portal-MĂIASTRA”, Anul XV, nr. 4 (61)/2019, p. 40-43).
Dincolo, însă, de aspectele așa-zis „serioase”, „grave”, autoarea cunoscutului dicționar de „capcane ale limbii române” (pleonasme, confuzii paronimice, etimologii populare, accentuări greșite s.a.) aduce, în „taifasul” despre care face nu o dată vorbire, omul cu povestea lui de viață, din care opera își trage esența, obsesiile, fantasmele. Maniera este una caldă, jovială, spontană cu premeditare, trăgându-și subiecții spre aflarea unor aspecte mai puțin cunoscute. Unele propoziții sunt de-a dreptul de o familiaritate așa-zis „de cafenea”, observând zodia sub care se află preopinenții pentru a spune dacă sunt perseverenți, echilibrați, puși pe fapte mari, sau aducând discuția asupra locului, cu oamenii și istoria lor, nelăsând la o parte etimologiile, jocurile de cuvinte, unele incitări, provocări, ironii chiar. Deloc comode, întrebările îi iau uneori prin surprindere pe interlocutori, incită, pun în gardă, stârnesc diferite reacții, șochează chiar… E vorba de o anume strategie maieutică, dezinhibantă însă, prietenească, empatică, simulant joculară, cu rezultate așteptate, prin care se vizează „scotocire în adâncul ființei, acolo unde cu siguranță mai există gânduri, amintiri, trăiri încă nespuse…”. Ceva ce ne spune despre o anume „citire a sufletului” celui intervievat, „dincolo de cărțile scrise pe care le poate citi oricine”…
Zenovie Cârlugea