◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro22.04.2024

Un ziar insignifiant propulsat de un jurnalist de top: „Curierul de Iaşi”
şi Mihai Eminescu

La începuturi, ziarul „Curierul de Iaşi” a fost o modestă şi măruntă gazetă politică, a cărei existenţă a durat de la 31 martie 1868 până în septembrie 1884. Într-o primă fază, se tipărea o dată pe săptămână (până în 28 septembrie 1869 şi din 14 noiembrie 1879), iar mai apoi de două sau de trei ori pe săptămână (5 octombrie 1869 – 12 noiembrie 1879). La redacţia ziarului s-au perindat, de-a lungul timpului mai multe nume, care astăzi sunt mai puțin cunoscute: Theodor Balassan, ce a devenit pentru o perioadă proprietar al acestuia (3 decembrie 1871 – 4 februarie 1872), care ulterior (în 1873) avea să înfiinţeze și o altă gazetă „Curierul, foaia intereselor generale”, o altă publicaţie ieşeană, Ioniţă Scipione Bădescu, ce apare în câteva numere (în decembrie 1871) ș.a.

Un prim moment esențial în existența gazetei îl reprezintă preluarea acesteia de către o parte a membrilor Societății „Junimea”, la 1 noiembrie 1872. Dintre aceștia amintim pe: Nicolae Gane, Iacob Negruzzi, Anton Naum ş.a., care într-o altă etapă au cumpărat „Tipografia Naţională”, unde se edita ziarul „Curierul de Iași”, apoi, l-au înlăturat de la conducere pe Theodor Balassan, care nu făcea cinste acestuia, luându-și angajamentul de a-i conferi publicației o valoare mai mare. E demn de subliniat și faptul că această gazetă a fost și buletinul oficial al Tribunalului ieșean.

Ziarul „Curierul de Iași” cuprindea rubrici de politică internă şi externă, ştiri sumare ale Societății „Junimea”, precum şi o parte culturală.

Dacă răsfoim primele numere ale publicaţiei, rămânem siderați de începuturile modeste ale acesteia, de modul de abordare a diferitelor idei, tipologii umane și situații, pe care le regăsim până în vremurile contemporane. În coloanele ziarului, se prezintă, de asemenea, atât lucruri serioase, dar și cazuri din viața cotidiană, ce ar putea stârniri ilaritate. De exemplu, în nr. 2 (din 7 apr. 1868, p. 1), apare un „Aviz important”, din partea redacţiei, ce cuprindea o invitaţie adresată tuturor „către toate prefecturile, primăriile, tribunalele şi particulari să trimită, anunţuri de orice natură la redacţia acestei foi”, pentru a le mediatiza. Era un semnal acesta, că se dorea colectarea de materiale și popularizarea ziarului „de la vlădică, până la opincă. La rubrica varietăţi era prezentat Nero, desigur, nu e vorba de împăratul roman, persecutorul creștinilor din primele veacuri, ci de câinele împăratului Napoleon al Franței, ce a fost înmormântat în grădina casei, fapt ce l-a afectat nespus de mult pe stăpânul său (în nr. 11 din 9 iun. 1868, p. 3). De asemenea, mai aflăm că Louisa Creery, o englezoaică din fam. Stuarţilor, îndrăgostită lulea de împăratul Napoleon, s-a furișat în grădina acestuia, ulterior fiind prinsă, legitimată, fiind considerată o persoană cu probleme psihice și trimisă spre îngrijire, la un spital de specialitate (în nr. 33 din 30 apr. 1870, p. 2).

Întrun articol semnat de Dumitru Brătianu cu titlul „Serbarea de la Mănăstirea Putna” (în nr. 83 din 30 iul. 1871, p. 1) aflăm informații prețioase referitoare la acest eveniment de răsunet, la împlinirea a patru secole de la sfințirea acestui locaș de cult. Se arăta foarte clar că acest eveniment măreț, nu era doar o serbare a trecutului, ci și o inspiraţie pentru prezent și o deschidere de drum către viitor, ca neamul nostru românesc să fie solidar, o anticipare a Marii Uniri de la 1918: „Sub puternicul impuls al geniului României, junimea şcolilor noastre, realizează manifestaţia cea mai importantă a Românismului, afirmarea cea mai puternică a naţionalităţii noastre (…), actul cel mai însemnat prin caracterul său de solidaritate între toate Ţările Române şi cel mai fecund, în mari şi necalculabile rezultate, act cu atât mai însemnat, cu cât făptuitorii lui sunt cei ce singuri posedă secretul viitorului, căci „Junimii” îi încredinţează Dumnezeu depozitul planurilor şi al voinţei Sale şi îi dă El darul de a-l executa (…). Totul e pietate, devotament, abnegaţie, un imn, o rugă, frăţie, iubire; o melodie, care se înalţă până la ceruri. Cerul se deschide şi Dumnezeu îşi plimbă zâmbetul, pe toate feţele, le iluminează cu divina-i aoreolă şi cu o vizibilă mulţumire şi zice: Sunteţi opera mea, în voi este sufletul meu! O, ce farmec!”.

În articolul „Despre activitatea Societăţii pentru învăţătura poporului român” (în nr. 143 din 29 dec. 1871, p. 1), tipărit sub semnătura redacţiei ziarului „Curierul de Iaşi”, descoperim şi ştiri sensibilizatoare. Astfel, aflăm că s-au distribuit la 65 de copii săraci, cărţi, rechizite şi articole de îmbrăcat, imperios necesare acestora, pentru frecventarea şcolii. Este emoţionantă, în acest sens, scrisoarea unui elev Anton Filip, din cartierul Tătărași din Iaşi: „Iarna se apropia. Părinţii noştri, cuprinşi de groază, se aşteptau să ne vadă întrerupându-ne cursurile de şcoală din cauza lipsei de haine şi cărţi şi cu aceasta, unica speranţă, a unui viitor mai senin pentru noi, era nimicită. Societatea d-voastră ne-a ajutat. Ea ne-a înlesnit mijloacele de a urma şcoala, şi prin aceasta a redat pacea în numeroasa noastră familie. Primind din mâinile dumneavoastră haine, cărţi, şimţim d-le preşedinte, obligaţia ce ne este impusă: aceea de a învăţa, a ne sili şi a avea o bună conduită. În numele nostru şi al familiilor, mulţumim cu recunoştinţă generoaselor persoane, ce compun Societatea”. Se solicita, de asemenea, ca publicul din Iaşi să susţină această organizaţie.

În partea culturală a ziarului „Curierul de Iași”, în decursul existenței sale, au fost publicate și republicate numeroase creații literare naţionale şi universale.

Într-o creaţie de factură populară, cu titlul Doină”, culeasă de poeta Leonida Grigoriță, găsim idei şi sentimente pur româneşti, cu un caracter mirific: „Fă-mă Doamne pui de cuc/ Să zbor vesel, să mă duc/ Să trec văi, pline de flori/ Cu iuțeala unei bori/ Munți înalți, cu brazi aleși/ Căptușiți de curpeni deși/ Să trec chiar prin stânci cărunte/ De-ar fi până-n nori cu frunte, / Cum a dragostei gândiri/ Trecu ziduri de mănăstiri/ Și-aș zbura ca din poveste/ Cum se duce-n lume o veste/ La fereastra mândrei mele/ Să-i cânt o doină de jale/ Și căzând jos de ostenit,/ Să mor Doamne c-am trăit / Și destul am suferit (în nr. 10 din 28 ian. 1872, p. 2).

În aceeași atmosferă de meditație, asupra trecutului neamului românesc, sunt demne de reliefat și Amintirile” lui Alecu Russo, ce îmbină elemente autobiografice și comentarii de natură istorică, din care menţionez un scurt fragment: „De ce oare cu cât ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra omului, cu atât mai mult acesta se uită în urma sa (…) şi se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, ale tinereţii şi ale copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? Păsările nu cântă tot aceleaşi cântece voioase sau jalnice? Frunzele nu au acelaşi freamăt? Pădurile nu înverzesc ca odinioară? Florile nu au acelaşi miros? (…) Nu! Dar nici un soare nu luceşte frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimic în lumea de faţă nu are asemănare cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin amintiri. Are dreptate aducerea-aminte: nimic nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinereţea şi tinereţea este fericire! Fericirea de a crede în toată pasărea ce zboară, fericirea de a crede în frumos şi în bine, fericirea de a nu se îndoi de cinste şi de multe, fericirea de a nu gândi la nimic, de a nu şti ce este viaţa şi ce neagră prăpastie este sufletul omului” (în nr. 46 din 26 apr. 1872, p. 1).

De asemenea, în cadrul acestei părți culturale, a ziarului „Curierul de Iași, mai amintim: „Imnul lui Ştefan cel Mare”, ce aparţine lui Vasile Alecsandri (în nr. 91 din 20 aug. 1871, p. 1), ce a fost cântat la Serbarea de la Mănăstirea Putna, „Pastelurile” și „Prințul Napoleon”, ale aceluiași „bard de la Mircești” (în n–rele: 40–43 din 9–16 apr. 1872, p. 1, 87 din 6 aug. 1878, p. 1–2), povestea „Soacra cu trei nurori” a lui Ion Creangă (în nr. 73 din 2 iul. 1878, p. 1), nuvela „Lei paralei”, scrisă de Iacob Negruzzi (în nr. 45 din 23 apr. 1872, p. 1) ș.a.

În coloanele gazetei se regăsesc și creații din literatura universală: în foileton traducerea operei „Don Carlos” de Friedrich von Schiller, realizată de Ioan Răducănescu (în nr. 34 din 28 mart. 1875, p. 1), lucrarea „Despre cravată” a lui Honoré de Balzac (în nr. 105 din 24 sept. 1871, p. 1) ş.a.

Într-o serie de articole (în n–rele: 113–119 din 13–31 oct. 1871, p. 1) aflăm informaţii importante despre primul „Congres ziaristic”, desfăşurat la Bucureşti începând cu întâi octombrie 1871. Într-un alt material, semnat pe această temă de Ioniţă Scipione Bădescu, se preciza faptul că „presa va lupta dar pentru realizarea unui guvernământ românesc, prin naţiune şi pentru naţiune, întemeiat pe adevărata libertate naţională”. Vedem aici, dorinţa de exprimare a libertăţii şi a adevărului în relatarea faptelor, precum şi nevoia de unificare a ortografiei în presă, pentru a facilita lecturarea presei de către public ş.a.

Cel care a ridicat prestigiul şi a dat culoare ziarului „Curierul de Iaşi” a fost poetul naţional şi universal Mihai Eminescu. O dată cu preluarea acestui ziar de către „geniul nepereche”, se poate observa în cuprinsul acestuia o îmbunătăţire substanţială a materialelor scrise, nu doar din punct de vedere stilistic, cât mai ales, în ceea ce privește conţinutul de idei.

O parte a generaţiei de astăzi a învăţat în şcoala primară şi gimnazială, că Mihai Eminescu este cea mai importantă voce poetică din literatura română. Puţini sunt aceia, care ştiu că în epoca sa, acest titan al culturii naţionale şi universale, a fost cunoscut în primul rând ca un jurnalist de excepţie, de top, multe din articolele sale vizând cauza, binele, progresul şi interesele ţării şi ale neamului nostru. Desigur, precum afirmă şi critica literară contemporană, Eminescu este la fel de valoros ca poet, cât şi ca jurnalist, analist politic şi economic, istoric, antropolog, având vocaţii paralele” după cum sublinia criticul literar Şerban Cioculescu (Ziaristul. În: „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 7 din 1 iul. 1939, p. 119).

Căderea guvernului condus de Lascăr Catargiu (în 3 apr. 1876) a avut drept consecinţă şi destituirea din funcţia de inspector şcolar a lui Mihai Eminescu. Rămas pe drumuri, hărţuit de răutatea oamenilor şi în acele momente de cumpănă, cu o neîncredere în viitor, poetul nepereche îşi găsi alinare, sprijin şi adăpost în bojdeuca ţărănească din mahalaua Ţicăului, din Iaşi, a bunului său prieten şi marelui povestitor Ion Creangă. Junimiştii îi oferă postul de redactor şi corector la ziarul „Curierul de Iaşi”, plătit necorespunzător, însă mai potrivit cu structura personalităţii sale de luptător, decât de revizor şcolar. Pentru 100 şi mai târziu 150 de lei/lună, Eminescu coordona această gazetă şi publica politica externă şi internă a românilor, articole istorice, sociale, economice, de învăţământ, articole de natură culturală, dramatică, artistică, precum şi nenumărate buletine de ştiri.

Activitatea sa efectivă, la redacţia ziarului „Curierul de Iaşi”, începe cu numărul 55 și se înscrie în perioada: 19 mai 1876 şi ultima săptămână din octombrie 1877, după cum afirma criticul și istoricul literar Dimitrie Vatamaniuc („Publicistica lui Eminescu: 1870–1877”. Iaşi: Junimea, 1985, p. 148).  În cadrul gazetei, deși avea la dispoziție mijloace materiale modeste şi un spaţiu tipografic limitat, rămânem impresionați, poate mai mult decât la orice altă publicație de-a sa, de creativitatea și originalitatea genialității eminesciene. Sunt evidente în acest sens, buna informare, diversitatea, seriozitatea, bogăția subiectelor abordate, precum și modul de a polemiza în problemele controversate. Pe bună dreptate, asupra acestui fapt, criticul și istoricul literar Ion Scurtu afirma: Scriitor politic în sensul cel mai bun al cuvântului, Eminescu se interesează de toate problemele culturale ale neamului său, rămânând credincios sieşi şi ca funcţionar al statului şi ca ziarist independent. La „Curierul de Iaşi”, o biată gazetă oficială, redactorul era îndatorat să scrie cu ochii în patru, să informeze numai, să se ferească de orice manifestare, pentru sau contra unui partid politic, într-un cuvânt să se poarte imparţial şi obiectiv până la banalitatea cea mai plicticoasă – totuşi Eminescu ştiu să lase, sigur şi în astfel de împrejurări, o pildă strălucită de înălţime culturală, de bărbăţie a caracterului şi de muncă neobosită pe seama contemporanilor şi a viitorimei gazetăreşti din România. Politica externă şi internă, starea economică şi socială a ţării, învăţământul, mişcarea literară şi artistică, chestiunile de educaţie şi de moralitate, totul interesează şi agită creierii puternici, inima mare a cugetătorului poet, devenit pentru o vreme modestul şi neştiutul gazetăraş oficial; de asemenea, soarta românilor de peste hotare are într-însul un informator exact şi cald pentru fraţii mai norocoşi (….). Conservator [autentic], el osândeşte, de câte ori are prilejul, importarea fără rost şi alegerea culturii străine în România, prefacerile repezi săvârşite în legile, în aşezămintele, în obiceiurile ţării. El vede o primejdie din cele mai grele în ruperea legăturilor prezentului cu toate tradiţiile istorice. Îl înspăimântă, apoi, invazia elementelor străine şi preponderenţa lor în Stat, exploatarea ţărănimii şi degradarea ei fizică şi morală, sub apăsarea tot mai înăbuşitoare a păturilor suprapuse, în sfârşit superficialitatea şi demagogia presei, datoria căreia ar fi să contribuie la a îndrepta situaţia rea a ţării” (Mihai Eminescu. „Scrieri politice şi literare, 1870–1877”; [cu o introducere de Ion Scurtu]. Bucureşti: Minerva, 1905, vol. 1, p. XXIII-XXIV).

Aici, la „Curierul de Iaşi” şi nu la alte ziare îl descoperim pe Eminescu, cronicarul prin excelență al politicii externe, culturale și dramatice.

La venirea lui Eminescu în cadrul redacţiei, această gazetă era o publicaţie oficială a Curţii de Apel din Iaşi. Poetul dorea ca această foaie să aibă caracter enciclopedic, în care să fie reliefate, chiar şi într-un spaţiu restrâns, atât viaţa politică, cât și literatura şi mişcarea culturală. Gazeta „Curierul de Iaşi” scăzuse mult în ochii cititorilor, în vremea proprietarului şi redactorului Theodor Balassan, deoarece îi lipsea atmosfera intelectuală, pasiunea pentru adevăr, precum și polemica dezinteresată, axată pe ideile mari, pe care Eminescu avea să le împărtășească în calitate de redactor. El însuşi afirma: „Ideea cum vine, [inspiraţia ar spune poetul], trebuie scrisă, căci deşi te avânţi a o ţine minte – devine depășită – astfel încât în loc de o gândire de aur strălucitor, batem o monedă ştearsă şi veche, care sună fals, când o pui pe urmă pe hârtie” (Ms. Ac. Rom. 2258, f. 186).

Se cuvine să evidențiem şi faptul că noul redactor vedea ziarul ca pe un factor esențial al dezvoltării nivelului educaţional, cultural şi politic al cititorilor săi.

Articolele tipărite în această perioadă ne arată preocupările intelectuale, simțămintele sufletești ale poetului, precum și atmosfera mentalității societății românești a acelor vremuri.

O altă noutate a ziarului „Curierul de Iaşi” o reprezintă modalitatea de prezentare a datelor calendaristice, cu dublă datare. Înainte de 19 mai 1876 știrile erau datate numai după stilul vechi, adică după calendarul „iulian”, în uz în presa românească de atunci. Eminescu introduce şi datarea după stilul nou, adică după calendarul îndreptat, numit şi „gregorian”, inspirându-se din presa străină. Gazetarul evita astfel crearea de confuzii în privinţa știrilor şi sublinia prospețimea informaţiilor din cronicile sale.

Primul articol de politică externă, ce aparținea lui Mihai Eminescu, se intitula „Turcia” (în nr. 55 din 19 mai 1876, p. 3). El vine la redacţia ziarului „Curierul de Iaşi” într-un moment sensibil, când o problemă esențială, numită „chestiunea orientală” era la ordinea zilei. Cercurile diplomatice, presa şi documentele vremii numesc astfel mişcările popoarelor din Balcani, care îşi au începutul în sec. al XVII-lea, când turcii ocupă Peninsula Balcanică şi ajung la porţile Vienei (Gheorghe D. Stoean, Ion G. Pană. „Epopeea Independenţei României, 1877–1878”. Cluj-Napoca: Dacia, 1977, p. 22–23). Evenimentele din Balcani, din anii 1875–1877 fac din „chestiunea orientală” o problemă majoră a politicii statelor europene. Poetul merge direct la surse, îndeosebi germane şi face sinteze rapide şi clare în privinţa informaţiilor apărute în presa vremii. Articolele sale ni-l dezvăluie pe Eminescu ca fiind înzestrat cu o inteligenţă de excepție, cu un spirit cult şi cercetător, precum și o fineţe de judecată subtilă, posedând talentul unor înţelegeri fulgerătoare a jocului complicat şi uneori perfid, ce se cheamă diplomaţie înaltă. Cu acest prilej, el își concentrează atenţia asupra situaţiei sensibile din Balcani, precum și a altor evenimente internaționale ale timpului, și pentru faptul că toate acestea, puteau avea implicații și urmări benefice sau nefaste asupra vieții politice și sociale românești. De asemenea, o grijă aparte, în articolele sale o manifestă față de situația românilor de sub stăpânire străină.

În ceea ce privește politica internă, Eminescu observa că există „o cumplită superficialitate în toate problemele, o uşurinţă de care suferă toate partidele din România, care nu văd în Stat decât mecanismul succesiunii la putere”. Totodată constata că „lipsa  de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate, în sensul cel mai înalt al cuvântului” (în nr. 137 din 17 dec. 1876, p. 3).

Proclamarea Independenţei României în Parlament la data de 9 mai 1877 este prezentată de Eminescu, în foaia ieşeană, ca un eveniment de cea mai mare însemnătate în istoria ţării noastre (în nr. 49 din 11 mai 1877, p. 4). El consacră un spaţiu extins publicării documentelor întocmite de Mihail  Kogălniceanu, ministru de externe, de recunoaştere a individualităţii statului român şi a numelui său istoric. La inițiativa Parlamentului ţării, se hotărăşte înfiinţarea decoraţiei „Steaua României”, ca o primă măsură a afirmării independenţei de stat. Decoraţia urma să fie oferită militarilor, care se distingeau pe câmpul de luptă, dar Eminescu pledează ca aceasta să fie acordată şi civililor pentru merite deosebite în activitatea lor. „Armele spiritului – scrie el ca redactor – sunt cel puţin egale, în multe cazuri chiar superioare armelor războiului” (Apud Dimitrie Vatamaniuc. Op. cit, p. 148). Totodată jurnalistul supus analizei noastre, saluta înfiinţarea comitetelor pentru ajutorarea ostaşilor români şi informa publicul şi asupra pregătirilor care se făceau la Spitalul Sf. Spiridon pentru primirea răniţilor şi asupra unor donaţii făcute de elevii de la şcolile din Iaşi (în nr. 64 din 11 iun. 1877, p. 3).

În articolul „Descreşterea populaţiei” (în n–rele: 90–92 din 17–20 aug. 1876, p. 2–3), sunt subliniate crezurile gazetarului Mihai Eminescu: „Organizaţia socială a României are două părţi caracteristice, una reprezentată prin o mulțime de fraze goale în zecile de foi şi foiţe ale ţării, alta în sărăcirea şi mortalitatea reală a populaţiei. Generaţia viitoare, care după umbrele ce le aruncă va fi şi mai seacă şi mai înfumurată decât cea de astăzi, ne arată de pe acum cauza României ca o cauză pierdută (….). Fiecare cap, care şi-a făcut studiile în Franţa, dormind pe biliardurile din cafenele, ne costă sute de ţărani morţi, prin supraexploatarea puterilor lor fizice, prin absoluta lipsă de bucurie şi de dulceaţă a traiului”. În continuare, Eminescu prezintă și cauzele acestei situații „produs al presiunii sociale asupra claselor de jos, a lipsei de cruţare, a barbariei cu care funcţionarii tratează la noi poporul. Ea a subminat orice autoritate dumnezeiască şi omenească, a sleit în 20 de ani toate izvoarele de puteri ale ţării, a deschis porţile tuturor vagabonzilor din câte patru unghiuri ale lumii, pentru ca să aibă în aceştia aliaţi pentru exploatarea ţăranului. Apoi, prin sute de mii de coli de hârtie tipărite au corupt definitiv bunul simţ, atât de caracteristic al românului, făcând din oameni cuminţi şi aşezaţi, oameni care nu mai pot înţelege nimic din câte-i înconjoară, nici legi, nici limbă, nici obiceiuri”. În opoziție cu starea vremii sale, Eminescu amintește de vremurile de altădată ale societății românești, în care exista o bună organizare socială, și o lume mai fericită. De exemplu, în articolul „Grigorie Ghica Voievod” (în nr. 108 din 1 oct. 1876, p. 3), publicistul elogiază starea de înflorire a Moldovei din vremea domnitorului martir amintit.

Dragostea gazetarului Mihai Eminescu față de patrie, valorile autentice strămoșești și neamul său, se manifestă pregnant în articolul „România şi Austro-Ungaria” (în n–rele: 125–130 din 17–28 nov. 1876, p. 2–3): „Suntem români şi punct. Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost, sau ce-ar trebui să fim, voim să fim ceea ce suntem – români. A persecuta naţionalitatea noastră nu înseamnă însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor (…). Nici un neam de pe faţa pământului, nu are dreptul să ceară respectarea sa, decât românul, pentru că nimeni nu e mai tolerant decât dînsul (…). Ni se pare deci, că pe pământurile noastre strămoşeşti, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum am respectat-o noi” (Mihai Eminescu. Op. cit., p. 67–68).

O altă problemă primordială, ce transpare din publicistica eminesciană, de la ziarul „Curierul de Iași”, o reprezintă educația și instruirea copiilor și a tinerilor români. În articolul „Problemele educaţiei şi instrucţiei”, se evidențiază orientarea greşită a învăţământului românesc, care accentua dimensiunea instructivă, în defavoarea educației: „Uşurinţa cu care tinerii la noi discută, oameni şi lucruri – scrie Eminescu – expresiile de care se servesc, suficienţa şi lipsa de naivitate, e un semn că avem de-a face cu oameni îmbătrâniţi înainte de vreme, cărora le-am putea prezice de pe acum, lipsa de statornicie şi impotenţa morală. Aceasta-i pedeapsa, ce ne-o dă Dumnezeu pentru c-am făcut din şcoli numai uneltele în care se îngrămădeşte învăţarea unei mulţimi de cunoştinţe, fără să fi îngrijit deloc pentru creşterea inimii şi caracterului, căci niciodată tăria unui popor, n-a stat în instrucţie şi numai în instrucţie, ci totdeauna în creştere” (în nr. 39 din 5 iun. 1877, p. 3). Altfel spus, Eminescu nu era adeptul îngrămădirii de cunoştinţe, care rămâneau adesea literă moartă, ci subliniază nevoia educației autentice, a îmbinării teoriei cu practica, prin care se formau caracterele.

Pe tărâm cultural, printre primele lucrări tipărite de Mihai Eminescu la „Curierul de Iași” amintim, un fragment descriptiv pitoresc „Bărăganul”, din renumitul eseu literar, estetic și științific „Pseudokynegetikos” [Falsul tratat de vânătoare], scris de Alexandru Odobescu (în nr. 61 din 2 iun. 1876, p. 1–2), precum şi fabula hazlie „Norocul şi mintea”, ce aparține lui Anton Pann (în nr. 62 din 4 iun. 1876, p. 1–3).

Articolul „Serbarea de la Putna întru memoria lui Ştefan cel Mare” (în nr. 92/93 din 22/25 aug. 1871, p. 1), constituie un document fundamental și epocal, pentru cunoaşterea luptei studenţilor români de sub stăpânirea austro-ungară pentru unitatea naţională.

De o atenție deosebită se bucură în paginile gazetei ieșene, Nicolae Bălcescu (cu mai multe fragmente interesante din monografia „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”) (în n–rele: 63–65 din 6–11 iun. 1876, p. 1–3), Ion Creangă, cu povestirea „Dănilă Prepeleac” (în n–rele: 66–67 din 13–16 iun. 1876, p. 1–2), precum și diverse creații ce aparțin lui Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri ş.a.

În rândul prestigioaselor traduceri din literatura universală, amintim: „Morella”, nuvela lui Edgar Allan Poe, ce a fost realizată de Veronica Micle (în nr. 111 din 8 oct. 1876, p. 1–2), a cărei acțiune surprinde oarecum stadiul relației de prietenie, dintre Mihai Eminescu și aceasta (Apud Dimitrie Vatamaniuc. Op. cit., p. 191), „Dialogul dintre Diogene și Alexandru cel Mare, din drama scriitorului german Friedrich von Bodenstedt, „Alexandru și Diogene” (în nr. 59 din 28 mai 1876, p. 3). Pe marginea acestei ultime creaţii, din urmă, amintim un scurt episod de reflecție, din biografia filosofului Diogene, ce-și ducea existenţa într-un butoi, în Corint, odihnindu-se adeseori în lumina soarelui. Într-una din zile, acesta a primit vizita împăratului Alexandru cel Mare. Întrebat dacă dorește să-i ofere ceva, filosoful Diogene i-ar fi răspuns: Da, dă-te, te rog la o parte, că-mi iei lumina soarelui!. De asemenea, gazetarului Eminescu îi reține atenția și un alt răspuns, magistral al filosofului, adresat celebrului împărat: „Cine vrea să învețe de la mine, îi spune Diogene, să vină la mine. Înțelepciunea nu se impune, ea trebuie căutată” (în nr. 59 din 28 mai 1876, p. 3).

Totodată, în articolele sale, poetul național condamna efortul unor autori de a tâlcui lucrări lipsite de valoare, și recomanda traducerile din Shakespeare, Molière, Goethe, pe temeiul că ele constituie un merit aparte. „Foile literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literaturii şi lexiconului român. Limba de rând a ziarelor politice ameninţă a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. În afară de aceasta, cu propăşirea realismului modern, se şterg legende şi poveşti, proverbe şi locuţiuni, adevărate nestemate ale gândirii poporului românesc” (în art. „Despre revistele literare din provincie”, nr. 1 din 5 ian. 1877, p. 3).

Cea dintâi scriere originală publicată de Eminescu în coloanele ziarului „Curierul de Iași” este schiţa „La aniversară” (în nr. 76 din 9 iul. 1876, p. 1–2), al cărei mesaj central îl reprezintă tema dragostei, surprinzând primul sărut ca experiență erotică inițiatică.

La scurtă vreme, Eminescu avea să publice și textul în proză, „Cezara” (în n–rele: 87–91 din 6–18 aug. 1876, p. 1–3), în cadrul căruia se reliefează iubirea, ca fiind singura cale de izbăvire a ființei umane, prin recuperarea patriei primordiale și regasirea armoniei inițiale a cuplului adamic, salvarea de la vremelnicie.

Într-un alt articol ce aborda comedia, ce avea la bază opera „Comedia cea de obşte”, a moralistului suedez Gabriel Thurelon, conte de Oxenstierne (1641–1707), scrisă în 1790, gazetarul Mihai Eminescu publica și un buchet de proverbe românești: „Lumea-i ca o oglindă în care se găteşte omul ca să arăte precum nu este, ea-i ca o comedie în care fiecare joacă rolul său şi unde cel mai de râs prinde locul cel mai bun. Ea e ca un liman unde unul soseşte şi altul pleacă; unul se bucură de cel ce vine şi-altul se întristează de cel ce pleacă. Ea e ca un spital plin de orice patimi. Ea e ca un birt cu două porţi deschise, pe una intră, pe alta iese; beau, mănîncă şi se duc; unul pe altul nu se cunoaşte, cine intră şi cine iese. Lumea-i ca un bâlci unde unii cântă, alţii joacă, unii vând, alţii cumpără, unii beau şi chiuiesc, iar alţii numai privesc. Toate-n ea ca ziua vin şi se duc. Precum în fundul mării stă mărgăritarul şi mărgeanul şi în fundul pământului pietrele cele mai scumpe, iar pe faţa mării toate mortăciunile, aşa şi în lume: cei vrednici şi cinstiţi – ascunşi şi nevăzuţi, iar cei nerozi în cinste mare. Lume fără nebuni, ca pădure fără uscături – nu se găseşte (în nr. 66 din 13 iun. 1876, p. 3).

Făcând o radiografie a scenei, în articolul „Repertoriul teatrului românesc (în nr. 31 din 20 mart. 1877, p. 1), Eminescu arată o preferinţă aparte pentru operele naţionale şi clasice, luând atitudine față de piesele superficiale și imorale. El vine cu propunerea elaborării unui florilegiu românesc, cu piese originale, de valoare şi cu traduceri importante „a unui mic repertoriu select, dat din când în când, care să formeze miezul vieţii adevărate artistice şi începutul unui teatru naţional”.

Mihai Eminescu își desfășoară activitatea de gazetar în cadrul redacției ziarului „Curierul de Iaşi” până în ultima săptămână din octombrie 1877.

Contextul plecării sale de la acest ziar este determinat de o situație tensionată declanșată de un avocat M. Mircea, ce era și directorul „Tipografiei Naţionale”, unde se tipărea foaia ieşeană, ce ridica pretenția gazetarului Eminescu de a lua apărarea lui Scarlat Pastia, primarul de atunci al Iaşului, împotriva unor atacuri la adresa edilului din presa locală. Demn și fidel principiilor sale de o viață, Eminescu refuză să dea curs acestei cereri compromițătoare, pe motiv că nu cunoştea activitatea primarului ieșean, de a scrie un articol, în favoarea acestuia, afirmând: „E drept ca să-mi port greşelile mele, care, din mila Domnului vor fi destule, iar nu şi acelea ale oricărui avocat de mâna a treia” (Ms. nr. 2254, f. 259–261). Prin urmare, distinsul gazetar Mihai Eminescu avea să-și dea demisia din postura de redactor de la „Curierul de Iași”, „foaia vitelor de pripas”, cum a şi caracterizat-o cu ironie, îndreptându-și mai apoi, pașii îngândurat către bunul său prieten Ion Creangă. Ziarul avea să intre, la scurtă vreme într-un con de umbră, până la dispariție, în septembrie 1884.

„Curierul de Iași”, pentru orice explorator al arealului ziaristicii și al culturii naționale, dar şi pentru cititorul obişnuit, este un reper în decursul istoriei, deoarece oferă șansa de a descoperi contextul epocii, ideile măreţe, mentalitatea, evenimentele de marcă, metodele și mijloacele folosite de oamenii acelor vremuri.

Această gazetă măruntă atinge apogeul grație titanului gazetar și poet național Mihai Eminescu, ce-și pune amprenta asupra contemporanilor săi, prin ideile mărețe, articolele interesante și creațiile diferiților autori, ale căror ecouri benefice se resimt până în vremea noastră. Se observă pregnant cât de dificil este începutul în orice domeniu de activitate, și în cel ziaristic, pe care l-a experimentat şi genialul gazetar Mihai Eminescu, confirmându-se, o dată în plus, şi zicala populară că „Omul sfințește locul”, ceea ce ne entuziazmează și ne încurajează și pe noi, cei de astăzi.

Se cuvine să fim și noi curieri, mesageri ai ideilor constructive, ai informaţiilor bune, care vor exista totdeauna în lumea noastră. Altfel spus, suntem datori să înmulţim ştirile bune, lucrurile frumoase, dragostea, binele, bucuria, dar şi nivelul educaţional şi cultural, în noi şi în semenii noştri și atunci toate acestea, ca într-un splendid şi înmiresmat buchet, vor avea efect bogat, astfel încât, împreună, vom fi fericiţi.

 

Zalina Gabriela Neagu, bibliograf

Biblioteca Academiei Române

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *