◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro17.04.2024

Poezia ca „un vis pictat în cuvinte”… Maria Cernătescu: „Coridoare de lumină – Pictură și Poezie”

Perseverând într-un anume sens programatic ce amintește de binecunoscutul dicton horațian „Pictura ut poesis”, dna Maria Cernătescu revine, după „Tânguiri flamande” (2022) cu volumul „Coridoare de lumină”, din a cărui piesă inițială se desprinde, în asumate limpidități clasiciste, arta poetică ce structurează, într-un evantai de teme și motive, cartea de față: „De-aș putea străbate-n noapte coridoare de lumină,/ Ca să-mi țes pe cactuși anii-n verde crud ca o verbină,/ Aș da frâul pe potcoave, să mă țină-n drumul mare,/ Cât fărâma de iubire-n curcubeul din ninsoare.”

Autoarea, pictorița-poetă „de salon”, adică membră a breslei și bine cunoscută în cercurile artistice, ne amintește de zisa liricului canonic, apreciat astfel de savanții Alexandriei elenistice, Simonide din Ceos, de acum mai bine de două milenii și jumătate, care declarase poezia drept „tablou vorbitor” izvorând din aceeași congruentă tăcere a sufletului („Poema pictura loquens, pictura poema silens  / Poezia este un tablou vorbitor, pictând o poezie tăcută”), aserțiune față de care gândirea platoniciană și-ar păstra rezerve, academicul atenian, cum se știe, cenzurând rolul poeților la ideea „statului ideal”, din cauza subiectivismului lor… Mult mai târziu, în Renaștere (sec. XIV-XVI), pictura și-a asumat superioritatea, „văzul” punctual, grandios, chiar panoramic (cu vizionarismul lui istoric, mitologic etc.), impresionând mai mult decât „auzul”, cum se practicase obiceiul în epoca trubadurilor (sec. XII-XIII).  

La 1766, acordând întâietate remarcii lui Simonide din Ceos, Gotthold Ephraim Lessing își deschidea „Laocoonn”-ul cu „Essay on the Limits of Painting and Poetry”, văzând în pictură un fenomen  „un fenomen sincronic”, vizual, al spațiului imediat perceptibil, față de „poezie” ar fi „o artă diacronică a urechii”, necesitând unități de timp pentru deplina înțelegere, de unde recomandarea ca  „poezia și pictura să nu fie confundate”, ci apreciate „ca două state vecine prietenoase echitabile”.

Revenind la poezia dnei Maria Cernătescu vom constata și noi, alături de artistul plastic Ion Cornea, membru UAP Filiala Vâlcea, semnatarul unui cuvânt-înainte despre „Sublimul floral în pictura Mariei Cernătescu”,  „forța de expresie a culorii ca un impact vizual”, imaginile fiind ca niște „ecouri ale realității înconjurătoare”, în care culoarea este „principalul element de metamorfozare a frumuseților realiste în frumuseți plastice”.

Pictor format la școala lui Corneliu Baba, pictorița ar oscila „între pictura academică” și cea „modernă-impresionistă”, împinsă uneori spre „abstractizare”, „cu expresivități și mijloace proprii de exprimare plastică”. În definitiv, avem a face cu „un colorit substanțial” pe subiecte florale, peisagistice și compoziții cu real impact emoțional. Totul într-o manieră personală, degajând o sinceritate contemplativ-altruistă, dincolo de influența vreunui stil, deci „liberă în exprimare, fără prejudecăți, fără închistări, fără orgolii”. Picturile-color, presărate de-a lungul volumului, intră într-o rezonanță perfectă cu poemele, stabilind un fel de corespondențe între cuvânt și culoare, în general între aceste arte înfrățite, congruente în exprimarea unui suflet și a unei conștiințe de artist.

Deși „Coridoare de lumină” excelează în perceperea unei stări de meditații autumnale, și nu numai, de decantări elegiace și aspirații privind redempțiunea prin artă  (precum în volumele precedente „Eu sunt apa cu tumulturi”, „Stau în timp și în furtună” și „Tânguiri flamande”), poezia întreține o aspirație constantă spre lumină, spre acele „coridoare de lumină” ori ipostaze ale purității și excelsiorului („zboruri sângerând pe creste”, „gând albastru”, „raiuri albe”, „îmbrățișări de fluturi”, „palat cu ziduri mute”, „curcubeul din ninsoare”, „aș sorbi din foc nectarul timpului nestrâns în funii” etc.), față în față cu imagini ale unui disconfort existențial evocând condiția de „humă prigonită-n lume” („zidiri ciobite”, „zbor de iarnă-n ghețuri sparte peste praguri”, „umbre negre-n metereze”, „flori de gheață peste tânguite-asceze”, „himerele furtunii” etc.). Pe scurt zis, ca în distihul final, sunând cu elegiacă cadență trohaică într-o măsură de șaisprezece picioare metrice: „Dar din toate câte-mi cere huma prigonită-n lume,/ Ea adună doar vâltoare, când pe ani s-așază brume!” (Coridoare de lumină).

Mai toate poeziile se resimt, în muzicalități prozodice expresive, de un sentiment al târziului, de fiorul unei întomnări acceptată cu demnitate ontologică, în imagini de „regal mov”, de reveriantă „ploaie albastră”, în general de „paradis pierdut/… cu dulci tropare îngânate- zorii unui vis”, ca în această „Spovedanie de toamnă”, resimțindu-se de fiorul „cețurilor” nordice, al zăpezilor troienitoare, acele „prigoniri în iarnă ferecată”:

„Nordul vine cu o ceață care-nchide toată zarea,

Așternând covor de frunze colorat în curcubeu,

Toate gâzele aleargă cuibărind în el, mirarea

Și în văicăreli de ploaie, toamna intră ca un zeu.

 

Ziua asta e tăcută cu lumini din lampadare

Și-n iertare violetă, ea adună-n poate stele,

Luminițe doar  noapte, ceruri prinse în uitare,

Într-o mantie rebelă și-ntr-o liberă cădere.

 

Toamna asta mă descoase ca o spovedanie

Și m-acoperă cu ploaie în contur de mantie!”

(Spovedanie în toamnă)

Alecsandrinismului acesta formal, solemn ori sprinten, intens pictural, de pastelism interiorizat, îi corespund și percepțiile unui simbolism amintind de incontenentele ploi bacoviene și de frigul torturant al gândurilor: „Afară tot plouă, e-o zi dintr-o toamnă/ Ce trece prin soarta din vremuri cusute,/ E frig printre gânduri și ploaia mă toarnă, Mă strigă-n spirala din frunze pierdute./ (…)/ Și toamna ne cerne, și-n ceață ne-adună,/ Și-acoperă lumea… o hoardă nebună!” (Culori desfrunzite).

Celălalt anotimp, Iarna cu „omătul negru din himere” și „neputințele” ei , colindând „prin codrii anilor legați de hume aspre”, este evocată drept „tăinuită în zăpoare/ Și mă înfrânge, ferecată cu zăvoare!” (Prigoniri în iarnă ferecată).

Imaginația poetei cu viziuni picturale se consolidează, în linii mari, pe semantica expresivă a două planuri, unul determinându-l cu necesitate implacabilă pe celălalt: orizontalitate vs ascensionalitate. Dacă din prima categorie de imagini „huma prigonită-n lume”, dar „neînvinsă”, „lutul ars”, „lutul adamic” pp. 13, 92, 114, 144 (vizând condiția ontologic-existențială simțită ca apăsătoare, de un intrinsec dolorism) ar sintetiza starea de spirit a poetei, celălalt complex de imagini s-ar putea defini, în regimul unei lucidități acute, prin „cupa cu amăgiri”, cu flori de gheață  și nopți reci, „cu zboruri nezburate și înscrise într-o carte” (Cupa cu amăgiri), în numele căreia avem acest „Legământ” ca o mărturisire de credință: „Ne-am legat în veșnicie,/ Hume nemurite-n glie…/ Și-o străbate întreg cerul/ Înghițit de tot misterul,// Vom purta în cruci dorințe,/ Vom zidi cu foc cerințe,/ Într-un joc pierdut în moarte,/ Și-om rămâne prinși în carte,// Printre slove cu aldine/ Nezvântate, să aline/ Sufletele noastre-n lume/ Răsucite într-un nume…” Oprindu-ne doar la semnificația frecventă a unui lexem-metaforă, putem , bunăoară, reține en passant, în varii contexte, câteva ipostaze: „lutul adormit, lavă fierbinte” (Amurguri risipite-n strane),  „lutul prins cu zale” (Nemurire născocită), „humă adumbrită” (Cufere de patimi), „humă neînvinsă” (Aduceri-aminte), „humă zidită-n icoane” (Templu de aer), „strigăte strivite/ de răsuflarea lutului tăcut și misterios” (Amăgiri), „cerul senin/ al primăverii răsărite în lutul înghețat” (Sămânță de primăvară), „Și înnodam cu funii de lumină,/ apele sălbatice și tulburate,/ într-un turbion smerit/ ca o rugăciune/ și zidit în arcadele unui lut pierdut.” (Ploaia albastră)…

Însăși mărturisirea în acest sens din poemul „Destin în nonculori” este de o surprinzătoare autosurprindere a luptei între „materie” și „spirit”, expresie a unei conștiințe scindate în această însumătoare antinomie (rai vs iad) a ființei creatoare de valori: „Destinul meu e cer închis/ pictat în stinse nonculori,/ iar sufletul e-n paraclis/ din care nu mai poți să zbori…// Și-am andocat în albul vis/ în care cântă bucuria,/ mă-ntrec cu el ca-ntr-un abis/ frângându-mi iarăși erezia…// Și am rămas doar humă stinsă/ în rai și iad, în luptă strânsă!”

Sensibilitate romantică, de ritmuri clasicizante, dar și de neliniști creatoare moderne, simbolist-impresioniste, poeta-pictoriță Maria Cernătescu, decantând cu fior constant viziuni autumnale și premoniții hibernale, scrie o poezie de „noiembrie sihastru” cu înfiorări devălmașe și de „prigoniri în iarnă ferecată” (ca să amintim doar două titluri cu congruențe sufletești). Perceperea Timpului care macină implacabil existențele, viața, Lumea însăși, este pretutindeni acută, precum în piesa „Clepsidra” înmănunchind „clipe istovite”: „Se-ntoarce iarăși în clepsidră, timpul,/ Cu viclene ritmuri înfruntând Olimpul,/ Doar tic-tacul vremii încă se așterne/ Peste trup de humă ninsorită-n semne.” (de reținut creația lexicală „ninsorită”!).

Remarcăm și ritmurile mai jucăușe ale unor poeme, precum Zarva din grădină, o viziune ludică de răsfăț aprilin, cu multă candoare și prospețime (ca în unele tablouri), într-o cromatică precis conturată, cu mici vietăți dând ocol florilor (micșunele, lalele, stânjenei, margarete, maci, zorele, buruieni), de unde ideea că, în această direcție argheziană (universul „boabei și al fărâmei”), poeta ar putea aduce un spor valoric, inedit:  „Fluturi și micșunele/ când dau iama printre ele/ buburuze înroșite/ cu bobițe pe rochițe.// O lalea simandicoasă/ stă de vorbă într-o casă/ de verbină ruginie/ prinsă-n rouă argintie,// Ca un stânjen cu joben/ care are mult polen,/ și e tare frumușel/ cu tot movul de pe el.//Mai încolo, margarete/ sunt ca niște majorete,/ albe și transfigurate,/ au pe «vino-ncoa», chiar toate.// Macii stau prin toată valea/ așteptând să treacă boarea/ și să-și scuture petale/ printre ierburi, cam agale.// Iar zorelele din garduri/ înșirate ca în faguri,/ leneșe-s în toiul zilei/ închizând corole, milei.// Buruieni se strâng în cor/ și se-ntind prin flori, de zor!” (Corespondențele picturale se pot găsi, bunăoară, în reproducerile color de un impresionism reverberant de la pp. 27, 34, 46, 52, 58, 72, 78, 139, 142, 145, 167)…

Poetei îi vin în ajutor și metafore-simbol din arealul mitologiilor (Sisif de piatră, Pygmalion și Galateea, Clepsidra etc.), precum și unele referințe, destul de sumare, la mituri liturgice (Poarta răbdării), sentimentul dominant fiind acela al mântuirii prin creație („chemarea ascunsă și sacră”), al unei redempțiuni pacificatoare. Dacă ar fi să o definim pe scurt, această poezie de simfonii plastice năzuiește la „volutele perene”, strigând ca toamna rănită „în stihuri fremătânde dospite printre sloiuri”: „Hai, soarbe-mă odată, tu, toamnă zădărâtă,/ Și prin poeme-albastre, dă-mi viața zăvorâtă!” (Toamnă rănită)…

„Coridoare de lumină” rotunjește paleta tematică din volumele precedente, cu noi viziuni poetico-picturale, „fuioare de lumină”, „vibrații de lumină sacră” dintr-un „vis cu nea arzândă”… Totul potrivit convingerii consubstanțiale că „visul din mine-i pictat în cuvinte”…

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *