Cândva, omul care îşi permitea să înjure, mai ales într-un spaţiu public, era considerat lipsit de cei şapte ani de acasă. De aceea, cel care ţinea la reputaţia lui se abţinea de la un astfel de comportament. Iar dacă totuşi se întâmpla acest lucru, se găsea întotdeauna cineva care să-i facă observaţie. Iar individul, dacă avea obrazul subţire, îşi apleca ochii în jos şi îşi cerea iertare.
Astăzi, să auzi şi să nu crezi! Înjurăturile sunt la putere mai ceva ca „bună ziua”. Acestea fiind, aşa cum explica unul: „în trend!”
Dar câteodată am impresia că cel mai mult îşi doresc să fie în pas cu moda şoferii de troleibuz şi maxi-taxi, care vorbesc urât ori de câte ori li se pare că vreun pasager urcă sau coboară prea încet. Iar dacă lumea tace, acesta prinde şi mai mult curaj, înjurând cel mai generos în ruseşte. Vrând probabil să demonstreze că-i om deştept şi, iată, mai ştie încă o limbă străină. Apoi, după ce se mai calmează, îţi explică filosofic că: „La început a fost Cuvântul. Deci înjurăturile sunt tot ale Celui de Sus”. Iar dacă-l contrazici, bărbatul se justifică că-i obosit şi numai aşa se umple de putere.
Însă această atitudine aş compara-o cu cea a unui băiat, care, fiind întrebat de un slujitor al Domnului de ce îşi otrăveşte cuvintele, n-a ştiut ce să-i răspundă. Şi atunci preotul a continuat:
– Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el?
– Că este englez.
– Dar, dacă ţi-ar zice ceva în spaniolă?
– M-aş gândi că este spaniol…
– Şi nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte limba lui Dumnezeu?
– Da…
– Păi, băiete, un creştin spune numai lucruri frumoase. De la omul cel rău nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni.
Copilul i-a promis atunci părintelui că se va corecta. Şi poate, cine ştie, s-a şi întâmplat. Numai nouă, adulţilor, ne este mai dificil să ne schimbăm, fiindcă tulpina unui copac bătrân este mai greu de tăiat. Şi, de nu ne vom îndrepta, sufletul nostru fără adresă îl va zdruncina şi pe cel de alături, asemănându-ne la gură cu îngerii răi, care numai ei ştiu să înjure. Fiindcă aşa cum sunt vorbele noastre, aşa ne este şi inima.
Doina Dabija