Într-o aleasă condiție grafică, la Editura „Măiastra” din Tg.-Jiu apare, cu prilejul celei de-a 147-a aniversări a lui Constantin Brâncuși (19 februarie 1876, Hobița, Gorj – 16 martie 1957, Paris) albumul liric VIS CU PASĂREA BRÂNCUȘI. Lucrarea, editată la inițiativa Fundației Cultural-Științifice „Casa Brâncuși” – Hobița (președinte: prof. univ. dr. Moise Bojincă) cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Peștișani-Gorj, este o realizare artistică datorată poetului Nicolae Dragoș (Aripi din versuri) și artistului plastic Florin Preda-Dochinoiu, ilustrând îndeaproape textele cu „Metafore din linii și culori”. Este, altfel zis, o fericită colaborare între poezie și grafică, întru relevarea universului artei brâncușiene. Poemele dlui Nicolae Dragoș, basoreliefând într-un registru liric aparte semnificații multiple ale statuarei brâncușiene, pune în decantare rememorativ-meditativă „visul (de esențializare și ideatică transfigurare) mutat în piatră” al marelui sculptor, venind dintr-o tradiție imemorială ca „un semn fără de moarte și de recunoștință”:
„Ca un țăran ce glia o-mbracă în sudoare,/ s-a-nvrednicit, cu gândul și brațu-ngemănate,/ să le aprindă, veșnic, din piatră lumânare.// O flacără din piatră, prin vremi năzuitoare,/ drum nesfârșit al rugii, din omenească ființă,/ în veghe gânditoare, la taină cu strămoșii.” (Vis mutat în piatră)
Albumul VIS CU PASĂREA BRÂNCUȘI este, evident, un binevenit omagiu de suflet (în versuri și imagini inspirate, „bine cumpănite”), de profundă simțire și recunoștință adus Titanului din Hobița Gorjului, „locul de naștere al unui genial întemeietor de nou destin în sculptura lumii moderne”.
Pentru autori, scriitorul Nicolae Dragoș și artistul Florin Preda Dochinoiu, subiectul Brâncuși nu este, desigur, nou, cu alte cuvinte albumul de față valorifică, în parte, texte poetice și lucrări de grafică și pictură din opera de până acum a acestor iubitori de Brâncuși, ei înșiși reprezentanți de seamă ai spiritului gorjenesc.
Desigur, Brâncuși, – despre care și noi am scris vreo câteva cărți, dedicându-i chiar un volum de poeme Lythiada (2014), dorindu-se o „epopee lirică” a lumii sculpturale brâncușiene (Lucian Gruia) – este un subiect generos, copleșitor, de largi ocoluri speculativ-artistice. În acest sens, mulți exegeți, dar mai ales scriitori ai lumii (de la Jean Arp, André Castagnou, Rainer Maria Rilke, nobeliardul Carl Sandburg, la mulți alții, până azi), dar și din literatura noastră (începând cu poeți contemporani cu artistului, precum Lucian Blaga, Dan Botta, Ion Vinea, până la generațiile de azi), au realizat coliere prețioase de perle întru evidențierea mirabilului spirit brâncușian, a artei sale unice, întemeietoare și fără asemănare în patrimoniul umanității.
Sunt multe poeme mișcătoare în care Nicolae Dragoș s-a întrecut pe sine, vibrând nu numai emoțional dar mai ales reflexiv și acut meditativ la lumea fascinantă a sculpturilor brâncușiene, accentuând în discursul său liric, fie în prozodie clasică fie în versuri libere, tâlcurile mai adânci, semnificațiile speciale exprimate de aceste metafore și simboluri din operele în piatră, lemn și metal.
Caracterul omagial este evident, poetul surprinzând în câteva catrene (Brâncuși, Piatra, Coloane în infinit, Masa tăcerii, Mândrie, Coloana nesfârșită etc.) trăsături definitorii ale artei brâncușiene, de la semnificații privind lumea, universul, transcendentul, la cele care trimit la transfigurări ale iubirii, omenescului, universului domestic mereu aspirând la un statut al esențializării și ideaticii.
Poetul nu este unul „de pe margine”, dimpotrivă, se implică în meditațiile liricii sale și trăiește cu ferventă vocație, amintindu-și bunăoară de un pelerinaj parizian în decembrie, când printre stropii de ploaie „brusc au început/ să ningă ale cerurilor vintre, prin recii fulgi plutind spre mortul lut.”:
„Ploua în cimitir la Montparnasse…/ Era de mult, în veacul ce-a trecut,/ acum, din timp, puțin a mai rămas/ până la clipa-mbrățișării-n lut.// (…)/ Înmărmurit, priveam cum ploaie, zloată,/ să stingă lumânarea, spre pământ/ se prăvăleau și nu-ncetau să cadă,/ iar ea de veghe sângera arzând.// …Ploua ciudat, continua să ningă,/ în nici un chip n-au izbutit s-o stingă.” (O amintire)
Nu lipsește, uneori, în minime doze, cum se cuvine într-o astfel de carte, spiritul epigramatic al poetului din Cleșneștii Gorjului motrean (știindu-se că poetul este autorul îndeobște recunoscut al unor culegeri de epigrame, fabule, poezii umoristice), precum în catrenul Masa tăcerii: O masă a trecut din veac în veac/ multe să spună lumii, deși tace…/ Mese și alții fac, când n-au ce face,/ care nimic nu spun, ci numai tac.” Sau acest catren epigramatic final plin de o mândrie justificată: „Un adevăr stă mărturie/ că niciun sat din lume nu-și/ are-o mai mare bogăție/ precum Hobița lui Brâncuși.” (Mândrie).
Remarcabile sunt, însă, poemele în care este evocat „Demiurgul marmorei”, „al pietrei” și „al lemnului” (Icoană târzie, Demiurgul, Uriașul de la Hobița, Bătrânul Meșter ș.a.), casa părintească din Hobița „la care vin străinii ca la Mecca…” și anii copilăriei (Casă la Hobița, Extemporal), operele care „visează” eternitatea, dăinuirea, între care cu o insistență motivul columnar (Coloană de-a lungul, Gând lângă piatra de hotar, Marii vremurilor noastre, Minune lângă Coloana infinită, Coloana, Coloane în infinit), al zborului -„mit vecin cu Dumnezeu” (Vis cu Pasărea Brâncuși, Cântecul cocoșului, Vis mutat în piatră, Minune lângă Coloana infinitului), cel al sărutului (Legea sărutului, Poarta sărutului etc.), al tăcerii (Masa tăcerii, Testament nescris, Răspuns amânat).
De-a dreptul emoționant este poemul intitulat Reportajul unei neîntrerupte călătorii (pp. 64-92), în care poetul evocă întoarcerea spiritului lui Brâncuși, ridicat de sub marmora tombală din Montparnasse, „mânat de drum lung și greu/ de dorul de țărâna de acasă/ și de ai lui”: „Cum ar putea cuvintele povesti/ călătoria aceasta misterioasă,/ această neîntreruptă călătorie?” Și totuși, poetul își găsește cuvintele de a evoca reîntoarcerea imaterialului Brâncuși, devenit duh „însetat de lumina perdeluită prin ani”, pășind „din ce în ce mai zorit și mai bucuros,/ venind către Țară”, „drum lung, îndelung așteptat…” Căci din toamna lui 1938, – când așteptase, vreo două luni, ceremonia de inaugurare și sfințire a Ansamblului sculptural ridicat la Tg.-Jiu (festivitate amânată de vreo două ori din septembrie până la 27 octombrie), – artistul plecase la Paris pentru ca, în anii războiului și în ceilalți care au urmat, ai comunizării României, să nu mai revină niciodată, murind cu dorul de Țară și cu regretul că va trebui să-și odihnească oasele în pământ străin. În călătoria imaginată de poetul Nicolae Mareș, pe care cu siguranță artistul a făcut-o în gând, repetat, acolo în tihna atelierului său, duhul lui Brâncuși „vizibil îngândurat ca pietrele munților” poposește mai întâi la „casa copilăriei”, mirifică, deși risipită prin vremuri, iar sub coroana din zare a munților, „totul se luminează/ în trupul necuprins al nopții”, întregul univers al copilăriei se însuflețește sub mângâierea „mâinilor de demiurg”, „îmbrăcându-se/ într-o blândă, numai de el văzută, aureolă.” Semn că „bătrânul mag a ajuns la casa lui”, împăcând totul cu veșnicia! S-a îndreptat, apoi, șovăielnic spre bisericuța cu cimitirul de alături, în care, străjuiți de „mereu întristatele cruci de lemn”, își dorm somnul cei dragi, după datină, neuitați de feciorul plecat în lume („partea de humă a tatălui” și „partea de lacrimă a maicii”). Poetul, martor-vizionar la această revenire a spectralului Brâncuși la matcă, mărturisește că, neîndoios, a văzut cum se ridică „din lutul nașterii sale, grădină cu armonioase himere,/ cu chipuri numai lui cu adevărat apropiate,/ zidite în marmoră, în piatră, în bronz,/ în trunchiurile vii de copaci”, pe toate acestea artistul aducându-le „în starea de eternitate”. Astfel, în miraculoasa grădină a întrupărilor sculpturale, imaterialul Duh al marelui demiurg se vede împresurat de celebrele opere din lemn, piatră sau bronz, create de el printr-un „neîncetat efort/ de a încredința veșniciei/ niște muritori celebri”. Alături de Domnișoara Pogany, Principesa X, Socrate, Regele Regilor, Muza adormită, Cumințenia pământului, Prometeu și Negresa albă, „Măiastra în văzduh,/ și celelalte vietăți cărora le-a deconspirat/ miracolele cântecului și ale zborului,/ și dreptul de a locui pe planeta cu simboluri”, precum ”Cocoșul, Peștele, Țestoasa, Pinguinii, Foca (…), Măiastra însăși, atât de lângă sufletul lui”. Și pe când Luceafărul dinspre ziuă „ar fi trebuit să domine miază-noaptea cerului”, întrupatul în duh Demiurg ajunge la malurile Jiului, cu ape „nelimpezi, mâhnite parcă”, odihnindu-se pe un scăunel-clepsidră de la Masa tăcerii, de unde urmează întregul „parcurs de sanctuar” (Nina Stănculescu), pe la Poarta sărutului, urcând „în nemoarte”, trecând pe lângă Catedrală, spre Coloana fără sfârșit care a rămas să sprijine cerul: „și a început, în sacră levitație, urcușul/ de-a naltul lor, numărându-le mărgea cu mărgea,/ pipăindu-le fețele netede, ca pe niște/ obraji îndrăgiți și nicicând uitați,/ preocupat să le surprindă și asculte șoaptele”:
„Acolo, sus, a vorbit pe-ndelete cu duhurile/ celor slăviți în inima Coloanei,/a cărei viață începe de dincolo de rădăcina firelor de iarbă/ și nu se va sfârși niciodată, cum fără sfârșit/ e și adâncimea cerurilor, e și amintirea/ celor înveșmântați în aura sacrificiului,/ ca lumina patriei, stinsă nicicând să nu fie.”
Istovit de această dureroasă călătorie sufletească, transfigurat, „cotropit de liniști venind de dincolo de lume”, Magul a mai privit o dată parcursul cu operele reverberând spre Hobița și, cu un „oftat țărănesc”, a coborât ca o „lumină lină” din înalt „spre rădăcina Coloanei”, îngenunchind, ca în Rugăciunea lui, și „s-a recules în fața Coloanei,/ cum i se cuvine unui dar încredințat de Divinitate”. Și înainte de a porni „din nou, mereu din nou, la drum,/ drum lung, drum greu,/ ca în pământ străin să-și doarmă/ somnul cel fără de sfârșit”, cum a lăsat Domnul să se întâmple cu cei „predestinați neîntreruptelor călătorii”, Demiurgul ne-ar putea întreba: „Voi ați aflat, ori încă nu, ce dar v-a fost lăsat?”
Reportajul unei neîntrerupte călătorii este, aș putea spune, coloana vertebrală, miezul acestui album liric, care, dincolo de meditațiile provocate de operele brâncușiene, cu ideatica și semnificațiile lor speciale, ne restituie un Brâncuși în duh, care, ridicându-se creștinește din gropnița pariziană (Peter Neagoe văzuse în el drept „Sfântul din Montparnasse”), revine în Țară spre a mai trăi odată bucuria autenticei tradiții din care s-a ridicat. Artistul comunică, desigur, prin morfologiile esențializate ale artei sale sculpturale, cu primordiile, cu originarul, cu spiritul cosmo-ontic al lumii și universului, miraculoasa sa Operă fiind incontestabil, încă de acum un secol, întemeietoare de modernitate.
Poetul nu face decât să ne dezvăluie unul din cele mai profunde visuri ale Artistului, pătrunzând în intimitatea sufletului brâncușian, în acea zonă sacră în care artistul păstra ca o comoară de preț amintirea satului gorjean, iubirea față de neamul căruia îi aparține și, mai presus de toate, Opera pe care a creat-o cu jertfă de sine spre a aduce bucurie oamenilor, statuându-i valoarea în eternitate.
O contribuție de substanță o are și artistul plastic FLORIN PREDA-DOCHINOIU, prin „metaforele din linii și culori”, lucrări grafice și picturi mai vechi sau mai noi, cunoscând reale succese în diferite etalări expoziționale. Mergând pe o estetică a fractaliilor, cu largi disponibilități imaginative, în grafica sa de un suprarealism supravegheat pentru a nu cădea în gratuități absurde (se știe cu câtă vehemență „realistul” simbolic Brâncuși se apăra față de cei ce-l considerau „abstract”), dar și pe expresia picturală a unei lumi rememorate, grea de metafore în amestecul de elemente ușor identificabile, artistul reușește să asigure un fond de rezonanță registrului liric, între poezie și imagine existând, în sens mai clasic, o ubicuă comunicare de substrucție umanistă, oarecum inteligibilă și, desigur, empatică, de înrudire artistică, cu specificități și diferențieri, celebrul dicton horațian ut pictura poesis putând fi ușor răsturnat în ut poesis pictura… Fără a forța referențialitatea conceptelor, într-un comentariu dincolo de înțelegeri „canonice”, vom preciza că fiecare își are partea sa de contribuție în realizarea frumosului album realizat cu prilejul aniversării din 2023 a marelui sculptor.
Felicitări universitarului Moise Bojincă și Fundației Cultural-Științifice „Casa Brâncuși-Hobița” din Peștișanii Gorjului!
Zenovie Cârlugea