Poezia este pentru literatură și nu numai exprimarea unei interdicții care se dedublează după cum ea pune în joc trăiri de ficțiune care reînoiesc și contextă sistemul formal
admis. Un fenomen aparent paradoxal afectează, în ultimii douăzeci de ani, literatura lumii: pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală,
destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi câștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare psihologică și cîteva variabile formale. Piața
universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mândrie prin propria structură că „nu vor altceva decât să spună povești”. Lăsând însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces dem dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului și că nu face altceva decît să răspundă cererii, cedându-le rolul de saboteur prozei scurte și poeziei.
Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. Astfel, Aurel Baranga a scris prin 1940 poeme de o cruzime și suprarealism
macabru și vagabondaj, prefăcându-se mai târziu într-un comedian din domeniul dramaturgiei bulevardiere, cu destul succes, anulând din memoria estetică tot ceea ce fusese la debut anarhie juvenilă. Ion Negoițescu, oniricul, care făcea parte din grupul de la Sibiu, fiind cel mai tânăr impresionist, care a devenit critic literar, iar anxiosul Virgil Teodorescu, ce era poet cu simțul civic, un fel de Luis Aragon, precum Virgil
Carianopol și prietenul Geo Dumitrescu. Avangardiștii Gellu Naum și C. Nisipeanu au fost avangardiști, activi sub raportul inovației literare, însă nu au întins o punte istorică din epoca unde au debutat și până la sfârșitul vieții. Suprarealismul patronat de Sașa Pană era un fel de Andre Salmon al avangardei românești își publica aberațiile
într-un capitol arid al istoriei literară. Dacă aceștia au abandonat estetica tinereții vijelioase, opera lor a rămas și a început să fie editată din 1965 și până acum, găsind ecou în generațiile mai recente cu o acuitate profundă și policromă, ca și cum ar fi țâșnit din izvorul creației actuale. Cărțile acestora au adus în contemporaneitate un efervescent spirit literar prin cărțile lor istorice, restituite prin ediții quasi-complete. Sașa Pană cu „Poeme și poezii” (1966) , „Prozopoeme” (1970), „Ospățul de aur”(1968), al lui Ștefan Paul, „Stăpâna viselor” , de Constantin Nisipeanu, „Orion” (1978) de Geo Bogza și „Blănurile oceanelor” (1968) de Virgil Teodorescu sunt atât
documente istorice și ediții fără mare ecou, dar mai degrabă sunt sforțarea imanentă a unei literaturi de a recupera evantaiul ei integral în vederea unei exprimări depline și libere, cu absolută inițiere tradițională.
Avangarda istorică românească nu este totuna cu suprarealismul, cu toate că din observațiile mele suprarealiștii sunt mai numeroși și mai însemnați. Interesanți sunt
expresioniștii încărcați cu idei insolite, cum ar fi dadaismul care este o creație de-a noastră prin Tristan Tzara și Marcel Iancu, la fel a găsit ecou în țara noastră futurismul prin F.T. Marinetti a explodat la Paris în anul 1909. Privită în ansamblu, așa ca dintr-o dronă imaginară, fără parti-pris, literature română pare a coborî cu fenomenele insurgente cu mult înaintea Primului Război Mondial, acea presă-pirat cu reviste
cumulând patru cinci numere până la Al. Macedonski despre
care am scris romanul „Priviți, privighetoarea cântă…!”. Toate aceste documente s-au publicat, încât cititorul sau istoricul literar contemporan a luat cunoștință de ele. Astfel se cunoaște ceea ce este up-to-date pe glob. O antologie a poeziei românești de avangardă a fost publicată la Milano de Marin Mincu și Marco Cugno alături de cea tipărită de Sașa Pană la București, în 1968, au lărgit panerul cunoașterii avangardei
românești în Europa. Clujanul Ion Pop publicând Literatura română și expresionismul, este o sinteză curajoasă, amintidu-ne și de Ov. S. Cromălniceanu și Adrian Marino, autorul unui studiu deosebit despre avangardă. Este vorba de Dicționarul de
idei literare, vol.I, 1970, care a câștigat o dimensiune europeană.
Din această relativă ebuliție, care este intensă și mai bogată din tabloul bibliografic, a ieșit o literatură compozită, unde fenomenul avangardist este reprezentat într-un chip
insolit. Astfel de situații de felurite avangarde au dus astăzi la nașterea unor fenomene și stiluri pimpure din unghiul curentului inițial, clasificabile în categoria producțiilor baroce, anormale prin raport la norma literară, inventive în chip inconsecvent și contradictoriu, eretice în comparație cu prototipul istoric.
Cineva este exoresionist într-un volum sau într-o poezie, în altă situație tehnica se modifică. Altul este suprarealist, pornind de la Urmuz și cultivă umorul absurd,
altcineva face lirică suprarealistă în stilul și gustul lui Eluard. Într-o grupă, pe care am numit-o „neo-surrealistă” face parte fostul meu coleg de liceu, la Drăgășani, Virgil
Mazilescu ( 1942-1984), autorul unor volume cu conținut discursiv și sinteză amorfă: „Fragmente din regiunea de odinioară”, apărut în 1970 și „Va fi liniște va fi seară” (1979). Colegul, în liceu, era foarte bun la matematică. A fost o surpriză pentru toți că a reușil la filologia din București. Ca poet, Virgil Mazilescu se bizuiește pe justapunere în gramatica lui lirică și deduce poezia asociativitatea arbitrară, sublimând
limbajul până la o înfățișare eliptică de acest fel: „în grâul de după asalt, Immanuel tu treci mai fericit decât mine prin toate piesele distrugerii foarte sărac și fără să-ți amintești și viclean la pândă pe urmele marilor îngeri cântăreți de altădată”.
Departajându-se de realul direct, eul deduce din arbitrar un real magic, concepție suprarealistă nu însă și de formula onirică, întrucât magia provine din limbaj și nu din viziune. Peisajul, puțin exprimat, pare un artificiu de laborator lingvistic și nu un
vis energetic. Ideea de a revela peisajul o găsim și în poezia clujeanului Ionuț Țene, având origini tot drăgășenene, având un curat suprarealism, în spiritul lui Breton, care promova tehnica de a „citi în sine” în volumul „Ridurile pietrei” (versuri), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. O astfel de autoscopie imanentă presupune reprezentarea omului în chipul unui text, revelabil prin tehnici ce oscilează între gândire și extrarațiune. Eul immanent care scapă diurnului, suprarealismul iubea romantismul german și s-ar fi extaziat după Carus, dă înfățișarea discursivă a liricii lui Sorin
Mărculescu, din „Cartea munților”, apărută în 1967, la fel în poezia lui Ion Mureșan din „Cartea Alcool”, Bistrița, Ed. Charmides, 2010.
Lirica de icoană venind din ancestralul creștin, ca și cum ar fi pictată de Pirosmanishvili, a poetului Victor Constantin Măruțoiu în volumul „Al treilea munte” Editura Școala Ardeleană, 2018, poet în fond expressionist, precum Ion Gheorghe, voind a găsi Panteonuri arhaice și biblice, investigând prin limbaj „țara originară”, fiind pe urmele lui C.G. Jung. Cu adevărat suprarealistă, folosind o ceremonie a textului este poezia eminentă a lui Leonid Dimov (Carte de vise, 1969), unde visul este aici o formă de revelație letală, expresia unei angoase, formă ireductibilă de a pricepe realul în
ce are acesta imanent. La poeta Persida Rugu spiritul iese din mediul direct și se sublimează în acel real amorf, metafizic și informal, a cărei lege este metamorfoza: „Intermezzo,/Curg sunetele prin inima sihlei/ tăcerea înalţă pagoda/pe ochiul
ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea/ Somnul celui hăituit/ Somnul celui hăituit/ alunecă frânt/ pe celălalt mal (… )”.
Fără a urma pe Leonid Dimov, Persida Rugu, (Umbra fluturelui de abanos, Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2020), Emil Brumaru (Dulapul îndrăgostit, 1980) și Dan
Mutașcu (Oglinda lui Cagliostro, 1972) închipuie curioase lumi de vis, cu un aer franciscan și colorist, prima în gustul Louise Labe, dar cu înclinații spre religiozitate, al doilea în gustul Chagall, al treilea având un aer de inițiat în doctrine oculte, care este numai o creațiune artificială, de moment. Rare urme suprarealiste, detectabile la expertiza atentă, în producțiunile lui Platon Pardău (Pasărea vine la noapte, 1968), cu folclorul lor oniric, Adi Cusin în „Umbra punților”, 1970, Dumitru M. Ion
și Minerva Chira, „Drumul pe sub pământ duce în cer?”, Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016. La Ioan Alexandru, blagianismul și-a găsit izvorul liric potrivit. Poetul cântă complicitatea de sânge cu strămoșii, răsfrânți dramatic în eul liric, jubilând frenetic și adânc. Adevărata ceremonie a textului nu este în avangardă, adevărații avangardiști sunt solitari care experimentează, lucrând pe căi inedite asupra limbajului, într-un spirit care nu este nou, totuși descoperim texte de acest gen în Gh. Crăciun și Gh. Iova. Așa-zisa lirică a nonsensului, produsă de Edward Lear și Lewis Carroll și tradusă în românește de Constantin Abăluță găsim terenul propice unde se pot dezvolta emuli. O utopică descoperim în limba îngerului „coborât din strană”, într-o
poezie de Matei Gavril (în volumul „Cântec de liră”, Pur, 1971), unde folosește o limbă angelică.
După 1989, poezia s-a întors, pe jumătate, la clasicism. În câteva articole de analiză, pe care le-am publicat în diferite reviste literare, scriam că, atât critica literară cât si dezbaterile literare de azi trăiesc din amintirile comunismului.
După 1989, când cenzura politică a dispărut, şi-a făcut simţită prezenţa un nou curent
literar, pe care l-am denumit proglobmodernul, fenomen semnalat şi de Eugen Simion, dar care l-a denumit neinspirat „post-post-modemul” („Fragmente critice”, vol. II, 1998). Acest nou curent aduce o prospeţime şi o descătuşare a ideilor, ştergând din calea lui artificialul din texte, atât de promovat de optzecişti, care au rămas nişte citaţi şi nu citiţi.
Proglobmodernul vine cu încărcătura tradiţională din literatură, e o întoarcere pe jumătate de modernism, nu neglijând un adevăr; că între maximum de conştiinţă posibilă şi această conştiinţă umană nu e doar o diferenţă cantitativă; conştiinţa
umană aduce în formarea ei decalajul dintre o existenţă în sine (chiar şi privilegiată) şi o existentă pentru sine, între existenţa unui om în societate şi existenta unui om ca umanitate. „Noul curent promovează opere ale căror univers corespunde unei viziuni asupra lumii, în sensul de realitate istorică determinată, ca echilibru dislocat în virtutea unor existenţe ale grupurilor sociale şi politice. (Dar, vai de literatura care face jocul numai unui grup social şi politic). În acest context, sunt reviste ca: „Dor de Dor”, „Viaţa de pretutindeni”, „Oglinda literară”, „Sinteze literare”, „Nova provincia Corvina”, „Eminescu”, „Curierul literar” etc, care promovează literatură ce se încadrează în curentul proglobmodern. Acesta se caracterizează şi prin păstrarea şi promovarea specificului naţional, în contextul integrării.
Recursul la textele fundamentale ale umanităţii ne poate sprijini să desluşim modele trecătoare şi moduri problematizate ale condiţiei umane, ce străbat dincolo de conjuncturi și traversează epoci. Proglobmodernul promovează dreapta măsură
între imobilismul esenţialist şi noutatea, care nu neagă continuitatea, ba o promovează, este în esenţă textul discursului ştiinţific al oricărui timp. Acest nou curent se dezvoltă sub implicativul „nihil novum sub sole” cu unele critici obiective, acceptând că „adevărul e întregul” (Hegel), dar privit din unghiul contemporaneităţii democratice, când post-modernismul românesc apare ca o poziţie exprimată avant la letre la destinul
actual al literaturii române, care, deja, a intrat în noul curent literar proglobmodernul. Acesta nu este străin de noile cuceriri ştiinţifice şi neuropsihice, este expresia îmbinării talentului exprimat prin semnul lingvistic corelat cu datul optic (în cazul artelor plastice) şi cel fonic (în cazul teatrului), în cadrul cărora conştiinţa ia act de ea însăşi prin elementele clasice/ moderne.
În acest context, orice revistă „ne-aliniată” devine o publicaţie de avangardă a proglobmodernului, prin însuşi faptul că publică autori ce promovează valorile noastre
tradiţionale. Prin urmare, discursul proglobmodernulul nu are nevoie
să fie recunoscut, fiindcă el, deja, a dobândit caracterul de reflectare a „unui adevăr ce există la propria sa naştere”. (M. Foucaud).
Fără a fi ceremonioasă, poezia ca text este un fenomen obligatoriu în literatura română mereu în mișcare, căci ea reprezintă momentul trăirilor și al negațiilor, este antiteza,
oglinda și trăirile ce stimulează înaintarea, fără a cărei energie
demonologică universul ar fi un vehicul la unison.
Al. Florin Țene/UZPR