31 martie 1933, pe strada General Cernat, nr.2, viitoare Buciumului, nr.1, din Ploiești, se năștea o nouă izbucnire de talent și creativitate, cel care avea să înscrie noi și originale pagini în istoria literară a poporului român.
Ce te întâmpină astăzi pe locul respectiv?
Un gard de scândură de culoare galbenă nu pare a spune ceva deosebit. Dacă deschizi poarta pătrunzi într-o grădină obișnuită, cu câțiva brazi și câteva flori, unde la capătul unei alei poți privi imaginea unei case cu un singur cat, văruită în alb, cu arcade la intrare.
Nu ți-ai putea imagina că adăpostește o comoară culturală a României.
O statuie în bronz pe care scrie Nini și placa fixată pe clădire îți dezvăluie deja că te afli în locul de naștere al poetului Nichita Stănescu.
Statuia îți oferă imaginea unui tânăr adolescentin, cu ochi mari, visători, ușor melancolici, dornici de cunoaștere.
Dar hai mai bine să ne imaginăm că nu știm nimic despre Nichita Stănescu sau că vrem să ne completăm cunoștințele despre acesta și împreună cu doamnele conservator Ioana Roșu și Irina Codreanu să vizităm casa!
Aceasta a fost construită în anii 1926-1927 de către bunicul poetului, Hristea Stănescu, și de tatăl acestuia, Nicolae H. Stănescu.
În anul 1950, a fost naționalizată împreună cu alte proprietăți ale familiei și proprietarii alungați nemilos din ea, fiind nevoiți să locuiască pe la rude. În anul 1952, au revenit în casă în calitate de chiriași, dar numai într-o cameră.
Între anii 1953-1983 au reușit să răscumpere jumătate din ea.
În anul 1998, a fost cumpărată de Ministerul Culturii și datorită eforturilor făcute de autoritățile ploieștene, la data de 13 decembrie 2002, când se împlineau 19 ani de la trecerea în eternitate a poetului, a fost inaugurată ca muzeu.
O frumoasă descriere a casei o poți găsi într-un volum omagial, existent în fondul documentar al muzeului și pe care cu multă amabilitate doamna Ioana Roșu ni l-a pus la dispoziție: „Situată la două străzi de vechea așezare lăsată moștenire altor copii de ai săi, noua locuință e o casă albă, cu un singur cat, construită temeinic, bătrânește, fără ostentația ornamentelor majorității clădirilor ridicate între războaie. Arhitectura ei simplă și echilibrată, amintind de cea a caselor țărănești din satele de la câmpie, arată că stăpânul trebuie să fi fost om gospodar, cu simțul frumosului, știind a cântări cu măsură, dar fără zgârcenie, prețul fiecărui lucru. Așezate în șir, încăperile sunt luminate de ferestrele ce împart armonios orizontalitatea fațadei, aproape ascunse privirii, vara, de frunzișul copacilor și al bolții de viță din curte.”
Prima cameră este dormitorul familiei, locul unde la data de 31 martie 1933, la ora 12, s-a născut Nichita Hristea Stănescu, alintat în copilărie Nini, primul fiu al familiei Nicolae Stănescu, fiul comerciantului și proprietarului de ateliere meșteșugărești Hristea Stănescu, și al Tatianei Cereaciukin, fiica generalului rus Nikita Cereaciukin, originar din Voronej, refugiat în țara noastră.
Obiectele care au aparținut familiei sunt intacte: un pat acoperit cu o cuvertură croșetată de însăși mama poetului, o sobă din marmură adusă din Franța, un dulap, o icoană din lemn.
Un ursuleț de pluș reînvie candoarea și spiritul ludic al copilăriei.
Câteva fotografii ne oferă imaginea unui copil blond, foarte frumos, ceea ce i-a și adus supranumele de „Îngerul blond”.
O fotografie îl înfățișează împreună cu bunicii materni, altele, în brațele mamei sale. Este copilul al cărui talent literar s-a manifestat precoce, de la vârsta de 5 ani, când a compus prima sa poezie, pe care i-a recitat-o mamei, spre marea deznădeje a acesteia, care nu îl vroia poet:
„Într-o zi, mai pe la prânz,/Gheorghiță mergea c-un mânz./Cum mergea cu mânzu-agale/Îi ieși un hoț în cale./Hoțul fiind bandit din fire,/ Îi luă mânzul cu grăbire./Gheorghiță rămase cu buza umflată/Că n-a avut cu el o bâtă lată /Pe bandit să-l bată”.
Casa este stil vagon, de aici poți pătrunde în biroul de studiu al elevului Nichita, care a urmat cursurile Liceului „Sfântul Petru și Pavel” din Ploiești, unde a fost coleg cu viitorul critic literar Eugen Simion.
Atât camera aceasta, cât și celelate dezvăluie faptul că familia Stănescu le-a făcut copiilor o educație elevată.
Care sunt obiectele educației lui Nichita prezente în această cameră?
Un birou pe care se află o mapă, două dicționare, un microscop primit de la tatăl său care vroia să îl îndrepte către studii științifice și o pianină, un pick-up și câteva discuri.
Ce a rămas din toate acestea peste timp? Dorința tatălui nu s-a îndeplinit.
Tânărul Nichita a plecat la București să se înscrie la Politehnică, dar a ajuns la Litere și nu a devenit un om de știință sau un inginer, ci un mare poet.
Pe un perete, un tablou pictat de mama poetului oferă deja o primă sugestie despre talentul artistic al acesteia, despre care studiile literare afirmă ca era o femeie sensibilă, care avea plăcerea de a cânta la pian și de a picta.
În holul care separă cele două laturi ale casei, imaginea lui Nichita Stănescu este prezentată în lumina artei, prin intermediul portretelor pictate pe pânză, în ulei sau în acuarelă, cât și al sculpturii realizate de profesorul Arhur Hoffman.
Tot aici, este evocată și una din cele mai mari prietenii din literatura universală, cea dintre „fratele Hristea”, alias Nichita Stănescu, și scriitorul și traducătorul sârb, Adam Puslojić, care a fost nelipsit de la Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, până în momentul morții sale și i-a tradus opera în limba sârbă.
De aici se trece în sufragerie, unde imaginea familiei se completează cu portretele tatălui și ale buncii paterne, prezentate prin intermediul tablourilor și cele ale mamei și surorii Mariana, vizibile în fotografii.
O servantă pe care se află un telefon de epocă, pe care se mai păstrează încă numărul original, o vitrină în care sunt expuse o veselă din porțelan de Rosenthal și linguri de argint pe ale căror cozi este imprimată monograma familiei Cereaciukin fac dovada unei situații financiare bune a familiei și a unei origini nobile, din partea mamei.
Rama unuia din tablouri, lucrată în goblen de mama poetului, este încă o dovadă a înclinației sale spre artă și meșteșug.
Timpul pare concentrat în trupul unei pendule care conservă imaginea și atmosfera ce a învăluit casa în timpul vieții familiei Stănescu.
Acele ei au rămas la ora 12, indicând veșnica renaștere a poetului prin intermediul operei sale.
Camera cea mai reprezentativă pentru evidențierea personalității poetului este Sala documentară, ce ne introduce în laboratorul creației și al recunoașterii naționale și internaționale a valorii sale.
Ce putem vedea aici? Instrumente ale actului creației: tocuri, stilouri, mașina de scris; foaia matricolă, pagini de manuscris, cărți antume, o colecție de numismatică.
Ceea ce face să îți vibreze, în mod deosebit, sufletul de român sunt o colecție de diplome și premii primite din partea Uniunii Scriitorilor Români și a Academiei Române, distincția „Meritul Cultural” care i-a fost conferită de două ori de președintele României, Nicolae Ceaușescu, și cele două piese de rezistență ale muzeului și ale literaturii române: Premiul Internațional „Johann Gottfried von Herder” și Premiul Internațional „Cununa de Aur”, încununare a valorii mondiale a creației sale.
Ce ne spun studiile de literatură despre acestea?
Premiul Internațional „Gottfried von Herder” i-a fost atribuit în anul 1975.
Reprezentativ pentru originalitatea poetului român și a poporului pe care îl reprezintă este mesajul rectorului Universității din Viena, transmis cu această ocazie:
„Cunoscători ai literaturii române îl consideră pe Nichita Stănescu ca pe cel mai însemnat poet liric al României de azi – un liric a cărui adevărată statură nu poate fi apreciată până ce nu se renunță la imaginea Balcanilor ca o antologie a pitorescului. S-a evidențiat faptul că pentru a-l înțelege pe Nichita Stănescu, nu trebuie uitat că România are dreptul să se considere locul de baștină al dadaismului și că, printre ctitorii suprarealismului, se numără și români.
Elementele absurdului din creația lui Nichita Stănescu au fost motivate prin faptul că este compatriotul dramaturgului Eugen Ionescu și că predilecția pentru absurd își are originea în însăși istoria românilor. Iată o țară și un popor, care după legitățile logice ale istoriei, nici nu ar trebui să existe. O insulă romanică, înfruntând stăpânirea turcească, conservându-și originalitatea la frontierele slavonismului, o latinitate, aproape cu desăvârșire ruptă, cu un mileniu și jumătate în urmă de restul lumii latine.
Faptul acesta se resimte în poezia lui Nichita Stănescu.
Motivul supraviețuirii, întâlnit la tot pasul în cântecul popular, îi este, de asemenea, specific. De aici, după cât se pare, și înclinația lui Nichita Stănescu pentru elegie, genul literar al despărțirii, cât și pentru metafora șarpelui care, după ce și-a lepădat pielea, începe un fel de nouă viață (…) ”. (reprodus după Expoziția „Nichita Stănescu”, organizată de Centrul Județean de Cultură Prahova, martie 2023)
În anul 1982, în Republica Federativă Iugoslavia, în cadrul Serilor de Poezie de la Struga, i-a fost conferit Premiul Internațional „Cununa de Aur”.
Aflat în fața acestui glorios eveniment, poetul a avut o atitudine duală, obiectivă, reflex al unei filozofii de viață populare, ancestrale:
„Mă simt ca împăratul din poveste care râde cu un ochi și plânge cu celălalt. Râd de fericire cu un ochi, că acest premiu, poate cel mai important premiu de poezie din lume, este o îndreptățire a muncii mele de peste treizeci de ani, pentru sporirea și păstrarea frumuseților limbii române. Plâng cu un ochi, pentru că pentru îndreptățirea ce mi s-a făcut mie au fost omiși alți poeți la fel de talentați ca și mine”. (Reprodus după antologia: „Nichita Stănescu. Printre întrebări. Interviuri”, coord. Nicolae Băciuț, pag.32)
Discursul rostit de Nichita cu această ocazie, un adevărat crez artistic, exprimă considerația sa față de poporul sârb, față de poetul nostru național și față de arta cuvântului: „De aici, din Catedrala «Sfânta Sofia» din R.S.F. Iugoslavia, din Macedonia sufletului meu, se naște strigătul nostru către umanitate, un strigăt profund care înalță premiul macedonean ca pe cel mai de seamă premiu al lumii care poate fi acordat, cum ar spune marele poet român, Mihai Eminescu, «Lumii ce credea în versuri și scria în poezii» sau care putea fi acordat lui Eminescu totuși. De aici, din această catedrală a poeziei, știind prea bine că verbul, cuvântul este materialul poeziei, că verbul, cuvântul are originea unei țări, iar poezia originea Omului, din nou ne repetăm spunându-vă că frumusețea sufletului uman este noua lui frontieră”. (Reprodus după Ioan Groșescu „Posteritatea lui Nichita Stănescu”, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2022, pag. 95-96)
Penultima cameră vizitată este bucătăria, în care totul pare a fi stagnat doar pentru o clipă. Cartea de bucate aflată pe blatul din marmură al bufetului din stejar sculptat manual. așteaptă să fie deschisă. Doamna Tatiana, mama familiei, se află parcă lângă soba cu plită, pregătită să pună jarul în fierul de călcat și să netezească rufe sau să ia sucitorul și să modeleze aluatul.
Într-un cuier stau agățate un baston cu mâner de argint și o rubașcă primită de Nichita de la colegii săi, scriitori de la Chișinău.
Ultima cameră ne introduce în viața intelectuală a familiei prin intermediul bibliotecii în care sunt foarte bine conservate cărți care au aparținut familiei și, în mod deosebit, opere postume ale poetului Nichita Stănescu, scrise în limba română sau traduse în alte limbi, unele din ele, exemplare autografe.
Organizatorii acestui spațiu au îndreptat gânduri de recunoștință și către dascălii care au contribuit la formarea intelectuală a poetului și la dezvoltarea învățământului prahovean: Nicolae Simache, profesorul de istorie și diriginte, Ion Th. Grigore, profesorul de matematică, Iancu Ghidu, profesorul de limba franceză. Statuile lor bust sunt expuse pe rafturile bibliotecii, ca o dovadă a legăturii indestructibile dintre formarea unui om, carte și profesorii săi.
Nicolae Simache a fost cel de-al doilea naș de botez al viitorului poet căruia i-a sugerat să renunțe la prenumele Hristea care nu ar fi avut un impact pozitiv asupra cititorilor.
Peste ani, profesorul de matematică și-a amintit „silueta de tânăr scandinav și mai ales ochii albaștri, extrem de expresivi” care îl priveau fără teamă, deși se aflau la examen, că „[…] în clasa a opta era printre cei mai buni la matematică și a continuat să vină la cercul de matematică […]. ” (Vezi Ioan Groșescu, op.cit., pag. 46)
Casa cu un destin dur pentru proprietarii ei a rămas să dăinuiască aici ca un remember al vieții unei familii ce a dăruit lumii un mare poet, aducând dovezi lămuritoare ale personalității acestuia.
Și dacă vrei să te întâlnești cu spiritul lui Nichita și cu admiratorii și prietenii lui, poți veni aici de cel puțin două ori pe an: o dată la sfârșitul lunii martie, când nașterea poetului este sărbătorită în manifestări ample în cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, ajuns anul acesta la cea de-a XXXIII-a ediție, și pe data de 13 decembrie, pentru a comemora înălțarea prematură a poetului spre cerul nemuririi.
Elena TRIFAN/UZPR
(articolul a fost publicat în revista „Cetatea lui Bucur”, nr.1/2023)