◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro27.05.2024

Revista „Univers strategic”*, nr. 1(57)/Ianuarie-Martie 2024. Globalizarea educației și efectele ei entropice

Lumea este dinamică. Deși pare mereu aceeași, ea, de fapt, este mereu alta. La urma urmei, așa este normal să fie în lumea oamenilor, pentru că așa este în Univers. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Această formulare esențială – este expresia în cuvinte a unei legi a naturii – nu reduce procesualitatea firească a educației la o formă ulterioară (care rezultă doar din modul în care formulăm în cuvinte o lege universală), trecând peste o mulțime de etape necesare, de nuanțe, de diferențe, de situații concrete, peste valori și patrimonii ancestrale, de dragul de a ne alinia la un concept care, oricum nuși găsește obiectivarea azi, ci într-o perioadă de timp, în anumite condiții și sub presiunea imperioasă a unor cerințe obiective. Se știe că un sistem educațional globalizat nu este posibil decât atunci și numai atunci când sistemele educaționale naționale își epuizează resursele lor vitale și necesitățile care le-au creat, în vederea trecerii la o etapă superioară. Globalizarea, în general, și globalizarea sistemelor educaționale, în particular, fac parte din politicile și strategiile de globalizare care au început deja să se implementeze. Dar o astfel de procesualitate este de durată, chiar dacă înalta tehnologie, tehnologia informației și, mai ales, interesele globaliștilor forțează în mod nefericit acest proces. La ora actuală, deși rețeaua, calculatoarele și smartfoanele au ajuns și pe Everest, și în Amazonia și în junglă și cu atât mai mult și mai consistent în capitale, în toate orașele și chiar în cătune îndepărtate, iar procesualitatea educațională este forțată să țină pasul, ea nu se poate globaliza peste noapte. Având în vedere, pe de o parte, diferențele civilizaționale uriașe – de la automatizare și cibernetizare la sapă de lemn, de la înalta educație la numărul uriaș de analfabeți ai planetei –, la care se adaugă efectele dezastruoase ale războaielor, înarmarea marilor puteri și presiunea intereselor geopolitice și geostrategice ale acestora, este greu de crezut că, gata, toate programele educaționale trebuie să iasă din limitele statelor, ale intereselor naționale și să se reconfigureze într-un format global. Cum este acest format global, ne-am convins. Spre exemplu, elevii din România nu vor mai studia istoria poporului român, decât așa, între altele, eventual opțional, dar vor studia în detaliu istoria altora, eventual a marilor puteri sau a Atlantidei. Dar nici pe aceea a Atlantidei, pentru că nu ne mai întoarcem acolo, ci doar la acele informații și evenimente trecute care servesc interesele de azi ale celor care sunt sau vor să fie mai cu moț. Iar tot omul pământean trebuie să știe, amănunțit ce și cum este vâna și rădăcina acestor aleși și nu a strămoșilor lor și a pământului pe care trăiesc. De ce? Pentru că, pesemne, dacă învățământul va continua să se populeze și să polueze memoria și mințile elevilor și studenților cu faptele eroice ale înaintașilor lor, cu valoarea efortului național, cu valorile pământului strămoșesc, s-ar duce naibii efectele efortului mai marilor planetei de a globaliza, după voința și matricea lor, planeta și tot ce mișcă, sau nu. pe tarlaua ei. Or, dacă vrem globalizare, globalizarea trebuie să înceapă cu globalizare mentalității pruncilor din pântecele mamelor lor și să continue cu reciclarea bătrânilor care, oricum, nu mai au niciun rost, de vreme ce nu mai sunt utilizabili. Desigur, educație și învățământ nu înseamnă numai limbă română, mă rog, limbă maternă, istorie, geografie, științe sociale, ci și matematică, economie, fizică, chimie, informatică, astronomie etc. Or, astea, se știe, sunt deja globalizate, pentru că nu există matematici naționale, fizică națională etc. Denaționalizarea învățământului este consonantă – atât la noi, cât și la alții – cu desțărarea țării, mai exact cu alungarea (și, evident, atragerea) forței de muncă înalt calificate și calificate, dar nu numai, peste hotare și înlocuirea ei cu alta venită de aiurea. Așa cum bine se știe, atât la noi, cât și la alte țări care au suportat efectele războiului geopolitic din 1989-1990, migranții și-au luat cu ei și copiii, i-au înscris la școlile Vestului și au beneficiat de educația noilor lor patrii.

Exemplele pot fi continuate. La urma urmei, procesualitatea aceasta este firească, dar, dacă nu acceptăm ca țara să ne fie distrusă, trebuie să fie găsită o soluție – în primul rând educațională – acestei probleme subtile și extrem de sensibile. Faptul că sute de mii de copii ale celor 5-6 milioane de emigranți români în Vest beneficiază de sisteme educaționale performante ale Vestului nu este un lucru rău, ci, dimpotrivă, este o oportunitate extrem de importantă. Dar țara nu-și poate permite să-și piardă sute de mii de elevi și să-și tot reformeze sistemul educațional, liberalizându-l nepermis de mult, până la deteriorarea lui iremediabilă. Acestea nu sunt simple conjuncturi sau simple efecte ale unui război pierdut, ci situații grave cu efect pe termen lung. Noi suntem încă o țară cu valori ancestrale durabile, iar școala românească a fost întotdeauna la înălțime, pregătind, generație după generație, oamenii care au dus țara pe umerii lor. În toate țările din această lume, elevii învață istoria acelei țări, geografie ei, își însușesc valorile ei și trăiesc în respectul și prețuirea lor.

Globalizarea învățământului nu înseamnă și nu trebuie să însemne deznaționalizarea învățământului, ci doar adaptarea lui la noile condiții impuse de procesul firesc al globalizării.

Învățământ național nu înseamnă învățământ care îndoctrinează elevii, care le cultivă sentimente și atitudini împotriva altor state, care le formează cultul conflictualității, al revanșei, al baricadării în național. Înseamnă doar cultură identitară, cunoaștere rădăcinilor, formarea și perpetuarea respectului valorii spațiului ancestral, însușirea unor valori necesare culturii și civilizației de conviețuire pe această planetă, precum și dobândirea de cunoștințe, priceperi, deprinderi și abilități necesare profesiei și vieții. Învățământul românesc a fost mereu așa. Obiectiv, substanțial, echilibrat, consistent și cu măsură. Și așa trebuie să rămână. (Agata Mihaela Popescu)

 

*Revistă universitară de studii strategice interdisciplinare și de securitate aflată în bazele internaționale de date CEEOL și EBSCO. Redactor şef: Cercetător științific gr. I dr. Gheorghe Văduva

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *