◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro27.05.2024

Ochii lui Eminescu. La Ismail

Un cer încă tulbure și o pală de vânt ce înfioară undele liniștite ale Dunării par să vestească primăvara pe faleza din Ismail.

Oameni puțini se plimbă în liniște , alături de copiii lor veseli, nerăbdători să fluture baloanele în formă de inimi sau să-și capete vata de zahăr pe băț.Câțiva stau înfrigurați pe o terasă, cu un ceai fierbinte în față, alții stau la rând la vasul magic cu ”izvar”, adică vinul fiert, dătător de energie și căldură.

Mergi de-a lungul malului și privești în partea opusă, plină de arbuști și trestii, dinspre care vânticelul de martie aduce o aromă de primăvară, de muguri gata să pocnească, un fior dulce al unei firi ce se deșteaptă încet, încet: acolo e pământul românesc, iar între cele două maluri, Dunărea bătrână curge implacabil ca și timpul, un drum care desparte sau poate încă unește.

Dacă n-ar fi cu mine prietenii care m-au invitat aici (Natalia, care se străduiește încă sa mai predea româna la centrul românesc al Universității din Ismail, poeți și artiști din Cenaclul Bugeacului) nu aș auzi cuvinte românești și aș aștepta ca măcar Dunărea să le șoptească.Dar așa, mă simt ca acasă.Nu pot să mă împiedic să-mi imaginez că, dacă ar fi un pod peste Dunăre, a cărei fâșii se subțiază în dreptul Ismailului, aș ajunge imediat chiar acasă, unde nu am mai fost de câteva luni.Discut cu prietenii mei despre asta.Prietena mea, Natalia, ne prezintă locurile, ne povestește , ne face poze.Iar privirea ei caută din când în când pe malul celălalt. Îmi amintește , cu un surâs nostalgic, crâmpeie dintr-o doină: ,,Dunăre, Dunăre, /Drum fără pulbere…”. Amurgul se lasă pe neașteptate, auriu – roșietic, în undele Dunării, iar noi nu ne îndurăm să mai plecăm.Ne desprindem însă, căci a doua zi gazda noastră, Natalia, avea să ne arate alte locuri , alte povești, alți oameni și să ne ofere momente pline de sens.

Hagi-Curda, ziua următoare, la prima oră a dimineții.Abia mijesc zorii când pășim pe aleea bisericii românești, aparținând Episcopiei Basarabiei de Sud. Suntem mulți, profesori,artiști, persoane diplomatice, chiar și primarul satului. Intrăm în dangătul clopotelor, cu părintele Mihail așteptându-ne în pragul ușii largi. Hagi Curda.Un sat din stepa Bugeacului în care comunitatea românească se zbate pentru menținerea identității de limbă și de neam.Biserica adună ca sub un nuc umbros pe cei istoviți de arșiță în miez de vară, pe credincioșii vorbitori de română care vin la liturghie duminica, să asculte Tatăl Nostru în dulcele grai matern. Părintele are un zâmbet cucernic care nu-i piere de pe față.Nu ne întâmpină cu un discurs, ci face ce știe el mai bine, răspândește cuvântul lui Dumnezeu. Începe slujba. Glasul părintelui e blând și dătător de speranță.A fost greu încercat.Nu ne spune nimic despre asta. Doar se roagă.Cuvintele evanghelice pătrund în inima noastră. Nimic nu se simte în glasul preotului Mihail care să trădeze toate prin câte a trecut în acest sat. El îl slăvește pe Dumnezeu și se roagă pentru semenii lui. Psalmii îngânați tânguios îndepărtează toate durerile, toate cumpenele.

Biserica e atât de frumoasă, ține în statura ei o unicitate , o verticalitate ce nu pot fi uitate ușor.(…) Noaptea se lasă greu, s-ar putea auzi ecouri misterioase și tânguiri, așa cum spune legenda că se aud plânsetele Anei lui Manole, la Mănăstirea Argeșului.

Biserica din Hagi- Curda se reîntoarce la vechea vocație a primelor biserici, de a răspândi nu numai cuvântul lui Dumnezeu , ci și cealaltă învățătură, căci aici se află și o bibliotecă plină de carte românească, adunată cu trudă de către părintele Mihail Stegărescu. E bucuros că vin sătenii și copiii lor să împrumute cărți,să le citească, pentru ca limba română să nu piară din mintea și conștiința lor. Să rămână limba în care citesc, limba în care se roagă, în care visează și-n care le e dor. Despre asta ne spune cu însuflețire, cu bucuria unui copil.

Școala din sat. Lumina din ochii copiilor care ne așteaptă de câteva ceasuri îmbrăcați în portul nostru polular. Cântece, dansuri, mărțișoare, flori, oferite cu inocență. Bucurie pe chipurile tuturor, privind darurile noastre, cărți, rechizite, dulciuri. O doamnă, poetesă, vrea cu tot dinadinsul să pună steagul românesc în dreptul darurilor sale.Nu este voie. Dar o fetiță s-a gândit dinainte să facă un timid mărțișor cu fire tricolore, în loc de alb-roșu. Îl oferă, îmbujorată. Cineva se gândește să împartă mici panglici tricolore. Unii și le pun în piept, alții le pun deoparte, ca pe niște flori frumoase la presat, între pagini de cărți. Ni se mulțumește mereu. Niciodată nu mi s-a părut că ,,mulțumesc” a răsunat mai frumos, mai sincer, mai întrupat, ca o bucată de cer pe care o poți atinge. Ca o pâine caldă, atunci scoasă din cuptorul bunicii.

Din nou, în aceeași zi, la Ismail, centrul românesc de la universitate. Copiii care frecventează cursurile recită din Eminescu. Poeții din cenaclul Bugeacului își cântă dorul lor, în versuri din inimă ticluite. Soarele timid de început de martie se revarsă peste cărțile românești din expoziție , peste obrajii copiilor, peste tablourile pictate de ei.Și deodată toți rămânem cu ochii țintiți spre Xenia, o fetiță de 11 ani.A învățat limba română, deși doar bunicii ei o mai știu, părinții nu. Spune versuri din Luceafărul, poate că nu înțelege toate cuvintele, dar știe povestea și totul sună așa de frumos pentru ea. Și pentru noi. Ne arată închipuirea versurilor în tablourile ei. Un Luceafăr-prinț ieșind din mare, cu trupul atingând stelele, soarele și luna. Păsări adormite pe o creangă. O barcă plutind printre trestii. Și un Eminescu, în centru. Ne privește din tablou cu…ochi albaștri. Fata recită încet:Cobori în jos, Luceafăr blând/Alunecând pe-o rază…, în timp ce ține mâna protector deasupra Eminescului ei cu ochi albaștri.

Am acum acum în minte imaginea dragii mele Natalia, întâmpinându-mă în centrul Ismailului , cu o eșarfă tricoloră, culorile steagului nostru. Tot rugam pe cineva să ne facă o poză. Unii nu au vrut, văzându-ne cu eșarfa. Cineva s-a oprit bucuros, ne-a fotografiat, apoi a spus în românește :,,Roșu, galben și albastru”. A plecat fără altă vorbă.

Ne regăsim din nou în asfințit la malul fluviului în Ismail, după o zi plină reflecții, sentimente, dorințe, doruri, daruri. Cerul sângeriu coboară în albastrul cenușiu al Dunării, topind culorile în nuanțe deopotrivă sumbre și limpezi-vii, ca și gândurile noastre.

Dunărea își continuă drumul agale, se unduiește ca o fecioară despletită, privită de ochii albaștri ai lui Eminescu… (Carmen Dimitriu,  lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv – afnews.ro)

 

(din volumul ,,Povești călătoare scrise de români din lumea largă” (2 volume, Ed. Minela, 2021-2022, ediție îngrijită de Ciprian Apetrei)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *