◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.05.2024

Nostalgia până la regres

Încă de când deprindem meșteșugul de a gândi și de a ne exprima în cuvinte ideile, descoperim că, uneori, amintirea plăcută a evenimentelor trecute este însoțită, straniu, de un ușor regret. Parcă, rememorând, respirăm aerul de atunci, îmbrățișăm cu privirea persoanele prezente atunci, trăim o părticică din atunci, cu tot farmecul remanent în suflet, și nu am vrea să-i dăm drumul.

Interesant este că nostalgia se bazează adesea pe trăiri calpe și însoriri forțat aplicate zilelor din trecut, edulcorând eventualele neajunsuri până la insignifianță, astfel încât doar traumele imposibil de mistificat ne rămân cu adevărat în amintire, cu acea durere imposibil de îngropat sub imagini. Însă, de-a lungul timpului, și acelea capătă o sămânță de zâmbet fabricat, pe care unii au expus-o, aproape plastic, în formularea: „Era rău, dar și bine”.

Doar astfel îmi pot explica privirea visătoare a unora către vremurile trecute. Și explicațiile oferite celor din generația tânără, prin care zugrăvesc o lume ce nu a existat vreodată, una încărcată de emoția specifică nostalgiei.

Proiectarea trecutului într-un dezirabil, utopic viitor, combinată cu dezavuarea prezentului, naște stări patologice și modifică existențe până la psihopatie perpetuă. Înclin să cred că o persoană (pre)dispusă la o asemenea trăire păguboasă nu face altceva decât să rememoreze copilăria, ca stare aprioric minunată, vindecată, post factum, de orice hibe. O stare extrasă, cumva, din contextul social, politic, economic etc. și afundată într-un spațiu edenic, aproape niciodată marcat de tristețe.

De aceea, nu mă deranjează prea mult idilicele amintiri din Epoca de aur evocate de cei din generația mea. Este perioada copilăriei noastre, bună și când era teribil de rău. Mă surprinde, însă, tendința altora, care erau oameni mari în acea vreme – protectori sau doar observatori ai prunciei ori adolescenței noastre –, de a idealiza respectivele vremuri înnegurate, conferindu-le o strălucire nemeritată și sigur inexistentă pe atunci. Deoarece aici nu se mai poate vorbi despre inevitabilul efect subsidiar al unui sindrom Peter Pan, ci despre găunoasele, teribilele efecte ale propagandei.

Suntem atât de vulnerabili în fața cuvintelor repetate obsesiv, până la inducerea unei stări false, care să ne imobilizeze percepțiile? Desigur. Fără să știm, fără a înțelege cum, negrul devine alb, iar tristețea este înlocuită, obligatoriu, de bucurie. Amintirile rămân vătămate și incoerente, zugrăvind neadevărate momente frumoase, cuprinse într-un calup fabricat, nu trăit. Doar astfel se poate ajunge la astfel de situații.

Unii i-ar spune spălare pe creier. Este un termen la modă, cu sensurile tocite până la completă demonetizare, care nu explică și nici nu exprimă subtilitatea diabolică a propagandei. Abia astăzi, în vremuri de război purtat prin ținuturi vecine, înțelegem, poate, grozăvia cuvântului implantat în suflete, pentru a justifica uciderea și distrugerea. Abia astăzi ne putem apleca sârguincios către percepția noastră despre ceea ce a fost și este, urmărind atent unde și cum s-a intervenit cu bidineaua peste peisajul înconjurător și cu o cheie tubulară asupra gândurilor noastre. Avem nenumărate exemple de propagandă răuvoitoare. Dacă încercăm să-i înțelegem efectele asupra unor indivizi sau grupuri de persoane, vom pricepe și cum a fost afectată amintirea noastră privitoare la vremurile trecute.

Ne naștem, trăim, iubim (sau nu), murim. Mecanismul este simplu și delicat, iar intervenția cuiva asupra lui duce la dereglări insurmontabile, cu efecte greu de prevăzut pe termen lung. Existența noastră este echilibrată de năzuințe și amintiri, în proporții elegant cumpănite, astfel încât să percepem viața așa cum este, cu bune și cu rele. Dacă, voluntar sau nu, modificăm proporțiile aspirațiilor sau aducerilor aminte, răvășind porțiuni temporale și mutându-le în alte orizonturi, ajungem în situația de a ne mulțumi cu o devenire prefabricată, îndreptată rapid, din ciocan, și vopsită grăbit în culori aparent convenabile. Acesta este un efect perfid al propagandei – unul dintre multele, de altfel –, iar ceea ce suntem seamănă prea puțin, în oglindă, cu ceea ce ar trebui să fim.

Trăim vremuri stranii, în care singura modalitate de a ne proteja în fața pericolelor înconjurătoare este o bună cunoaștere de sine și o lucidă analiză a furtunilor năpustite asupra noastră, deghizate în zefir. Ne amintim, poate cu drag, proiectăm împliniri viitoare, dar niciodată nu trebuie să permitem ca emoția sau constrângerea („și inima, și floarea, căci ambele se-mbină”, după cum spunea Victor Hugo) să ne poarte într-un spațiu fantasmagoric, dincolo de noi și de alții, unde valorile sunt inversate și prezentul se îneacă în năluciri trecute. Deoarece, din motive cu explicații psihologice și răsuciri de tornadă propagandistică, unii și-ar dori să ne vadă îngenuncheați cu zâmbet ireal pe marginea furtunii, copleșiți de trăirea cu ochii închiși și de nostalgia până la regres.

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *