◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro26.05.2024

Daniel Iancu: „Mă bucur că lumea mai citește”

IOAN VASIU: Când și unde ai debutat ca jurnalist?

DANIEL  IANCU: Nu este vorba doar despre debut ci și despre o activitate jurnalistică care se întinde pe o perioadă de aproximativ 34 de ani. Nu știu dacă se poate numi debut, dar mi-am văzut numele în paginile unei publicații, imediat după Revoluția din 1989, când a apărut la Deva revista Rîsu’ lumii, prin 1990 sau 1991. În 1994 am urmat un curs de jurnalism în cadrul Casei Studenților de pe lângă Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Am lucrat la săptămânalul Informația studențească, unde am câștigat primii mei bani din scris, apoi la Radio SICA, tot în Alba Iulia. După terminarea facultății, profesor fiind, am mai colaborat la câteva publicații, printre care revista Terra magazin (București).

Dar momentul esențial a constat în stabilirea unei colaborări de lungă durată cu publicația Palia Expres din Orăștie. Din anul 2002 mi-a fost acordată, de către redacție, o foarte mare încredere, astfel încât am publicat mai bine de două decenii în paginile ei. De aceea, din punct de vedere sentimental, consider că acesta este momentul meu de debut. În 2003, după ce am renunțat la învățământ, am reușit, prin concurs, să devin reporter și apoi redactor la cotidianul Cuvântul liber, din Deva, unde am fost și promovat la un moment dat ca  șef al Departamentului Politic-Administrativ. După demisia de la Cuvântul liber, am lucrat câteva luni la Mesagerul hunedorean, din Deva.

De-a lungul anilor am colaborat la reviste precum Dilema veche (București), Astra blăjeană (Blaj), Familia (Oradea), Glasul Hunedoarei (Deva), Servus Hunedoara  (Deva), am fost redactor șef la Expresul de Orăștie sau redactor la revista științifică Sargeția, Acta Musei Devensis, publicația Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva. Dar nu doresc să mai înșir altele, căci totul pare să aducă a auto laudă.
I.V.: De câți ani ești angajat al Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva?

D.I.: De peste 17 ani. Mai precis, în urma unui concurs organizat în luna ianuarie 2007, de la 1 februarie același an mi-am luat în primire postul de muzeograf debutant, în cadrul Secției de Etnografie și Artă Populară de la Orăștie. Am urmat toate etapele și am ajuns muzeograf IA, activând mai mulți ani în cadrul Secției de Relații cu Publicul, la Deva. În 2017, tot în urma unui concurs, am ocupat postul de cercetător științific III, în cadrul Secției de Istorie și Artă a Muzeului Civilizației Dacice și Romane, iar din 2013 până în prezent sunt purtătorul de cuvânt al instituției.
I.V.:  Când ți-ai luat doctoratul și care a fost titlul lucrării tale?

D.I.: Pe data de 1 martie 2013. A fost un proces laborios, care a început cu un masterat, tot în 2007. A fost dificil, pentru că, în perioada cât am fost profesor și apoi am lucrat exclusiv în presă, m-am cam detașat de fenomenul de cercetare propriu-zisă, deși mă documentam, cum o fac și astăzi, zilnic. Dar rigorile științifice implică mult mai multă muncă, care depășește norma de opt ore pe zi. După elaborarea disertației, am fost admis la studii doctorale, tot la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, cu o bursă asigurată printr-un program european. Așa am ajuns și să am parte de o mobilitate externă, mai precis am studiat în bibliotecile Universității din Viena, timp de trei luni, între mai și iulie 2011. Am reușit să elaborez teza intitulată Discurs istoric la Nicolae Densușianu, sub coordonarea regretatului Prof. Univ. Dr. Iacob Mârza și să o susțin, așa cum am precizat, pe data de 1 martie 2013. Ar fi mai multe de precizat, dar toată această muncă științifică mi-a adus și satisfacții enorme, mai ales că, așa cum spuneam, continui să colaborez și cu diferite publicații pentru a putea populariza evenimente, a evoca personalități, a descrie cititorilor aspecte istorice, culturale, etnografice mai puțin cunoscute.
I.V.: De ce ai îmbrățișat profesia de cercetător științific și nu altă profesie?

D.I.: Răspunsul ar trebui să fie simplu, dar nu este. Am ajuns cercetător științific datorită pasiunii pentru istorie, dar nu m-am gândit niciodată cât timp am fost copil sau adolescent la așa ceva. Nu am auzit pe nici unul dintre copiii din jurul meu să spună, atunci când erau întrebați, ce doresc să devină când vor fi mari, că țelul este să fie cercetători științifici. Eu mi-am dorit însă, tot timpul, să petrec cât mai mult timp în natură, prin urmare am încercat să găsesc o profesie care să nu includă doar muncă de birou. Astfel, în cadrul facultății, am urmat specializarea Istorie – Arheologie, dar am ajuns, după angajarea la muzeu, să îmi aleg multe teme de cercetare din domeniul etnografiei, domeniu pe care îl îndrăgesc nespus, alături de istoriografie, de istoria artei, de istoria religiilor, de aspectele care țin de istoria modernă sau de cea contemporană. Nu-mi petrec tot timpul în natură, căci este nevoie de o muncă intensă prin arhive și biblioteci pentru a elabora texte credibile atât din punct de vedere științific, cât și atractive pentru publicul larg. Că am ajuns cercetător științific se datorează atât cercetării de teren cât și muncii de birou.

I.V.: În prezent se lucrează la noul muzeu din Orăștie și cred că niciunde în țară nu se mai construiește acum un muzeu nou. Te rog să  detaliezi puțin. 

 D.I.: Posibil să fie așa. Este un demers extrem de important pentru punerea în valoare a Ținutului Orăștiei, cu cetățile dacice despre care, sunt convins, toată lumea a auzit, chiar dacă încă nu a ajuns să le viziteze. În plus sediul acestui viitor muzeu pune în valoare una dintre clădirile simbol din municipiului Orăștie, vechiul Colegiu Kun, unde a învățat, printre alții Aurel Vlaicu, recent declarat Erou al Națiunii Române. După inaugurarea acestei instituții, care a fost gândit a fi parte a Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, impactul va fi unul major atât asupra comunității locale, cât și la nivelul percepției pe care o vor avea turiștii români și străini despre importanța zonei.
I.V.: Anul acesta se împlinesc 800 de ani de la prima atestare documentară a municipiului Orăștie. Ce însemnătate are această importantă aniversare pentru orașul în care s-a tipărit PALIA, prima traducere în limba română a Vechiului Testament?

D.I.: Este un moment care trebuie ținut minte. Puține localități din România se pot mândri cu o asemenea atestare documentară. Personal, mă bucur să trăiesc acest moment. Este un motiv de mândrie, de patriotism local, eu fiind născut și crescut în Orăștie, chiar dacă nu acum 800 de ani. Sunt convins că acest moment o să fie unul de referință în istoria României, iar faptul că localitatea și zona are atât de multe de oferit trebuie să ne facă să fim mai responsabili. În opinia mea, nu contează atât numărul de vizitatori, ci calitatea acestora, astfel încât să ne putem bucura de un oraș atât de frumos.
I.V.: Pe lângă  jurnalist și cercetător științific, numele tău este cunoscut și ca scriitor și publicist. Ce spui despre această latură a activității tale?

D.I.: Ce să spun? Toate se leagă între ele. Scrisul este ceea ce le unește. Unele volume s-au născut din articole scrise periodic, apoi adunate între coperți. Mă bucur că lumea mai citește, că sunt contactat pentru a le da detalii cum să intre în posesia cărților mele. Mă bucur că lumea se bucură și râde la ceea ce scriu. Sau că le stârnesc  nostalgii despre satul de altădată, despre monumente și zone prin care au fost. Mă bucur și mai mult când, cu un volum proaspăt apărut, merg pe la oamenii despre care am amintit în paginile respective. Le citesc bucuria în ochi și parcă îmi vine să plâng. Și atât.         

 

                                     Interviu consemnat de Ioan Vasiu/UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *