◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro17.04.2024

Un scriitor mai cunoscut în lume decât în România: Valeriu Butulescu. Aforistica lui Valeriu Butulescu și „Istoria” lui Alex Ștefănescu

Scriitorul VALERIU BUTULESCU (n. 9 februarie 1953, Preajba, Gorj), stabilit pentru multă vreme la Petroșani, dar care, iată, se întoarce la vatră, în pitoreasca suburbie a Târgu-Jiului, este un nume care u mai are nevoie de prezentare. Inginer și doctor în științe tehnice, cu studii la Universitatea din Lodz, și la Academia de Mine și Metalurgie din Cracovia (Polonia), d-sa a debutat în 1972 în revista școlară „Mărturisiri literare”, debutul editorial producându-se în 1985, cu volumul de aforisme „Oaze de nisip”, la Editura „Litera” din București, unele fiind reluate în volumul „Debut 86” de la Cartea Românească. Ca dramaturg a debutat pe scena Teatrului Dramatic din Petroșani, în 1993, cu comedia „Hoțul cinstit” (din unsprezece piese de teatru, opt i-au fost puse în scenă). Au  urmat peste treizeci de volume de eseuri, poezie, teatru, traduceri, dar scriitorul s-a impus ca autor de aforisme, traduse și publicate în numeroase limbi și apreciate de personalități din lumea întreagă.

Vreme de peste treizeci de ani, dl Valeriu Butulescu a perseverat în aforistică, devenind unul din cei mai traduși și cunoscuți aforisticieni români. Dacă unele cărți de aforisme au apărut la Petroșani, Deva, Craiova, Constanța, Brașov etc.,  cu prefețe semnate de Constantin Sorescu, Cornel Ungureanu, Radu Ciobanu, Octavian Opriș, Vasile Ponea, Gheorghe Grigurcu, Vildan Sadâc Ustundag, Lucian Velea ș.a., altele, nu puține în ediții bilingve, au apărut, începând din 1989, la edituri din Texas (SUA),Tel Aviv (1999), Olofstrom, Suedia (1999), Ungaria (1999), Praga (2000), Zwickau, Germania (2000), Sofia (2001), Quito, Ecuador (2001),  Cracovia (2001), Mustang, Ucraina (2002), Belluno, Italia (2002), Toronto, Canada (2003), Sankt Petersburg (2003), Hanoi (2004), Amsterdam (2004), Jounieh, lb. arabă, armeană, persană, siriacă  (2006, 2007, 2008, 2009), Zilina, lb slovacă (2006), Editura Bashkesise Kulturore te Shikptare, lb. albaneză (2007), Ulan Bator (2008), Roskilde, Danemarca (2008), Skopje (2009), Torino (2011), Belgrad (2011), Radece, Slovenia (2011), Alicante (2012), Split  (2012), Amorebieta-Etxano, Spania (2013), Atena (2014), Skopje (2014), Tbilisi, Georgia (2014), Bijelo Polje, Muntenegru (2014), Brest, Belarus (2015), Vilnius (2015), Beijing (2016)…

Recent, evocând personalitatea criticului literar Alex Ștefănescu, cel care a scris și l-a încurajat pe aforistician, Valeriu Butulescu preciza:

„Am debutat literar în comunism, cum nu se poate mai prost: cu aforisme. (…) Aforismul nu era bine văzut în România anilor optzeci. Criticii socoteau specia aceasta literară epuizată de marii filozofi şi gânditori. Revistele şi editurile se fereau de aforisme. Prin ele, autorii pot spune multe, mai ales printre rânduri. Sunt incitatoare şi subversive, prin definiţie. Cenzura, oricât ar fi ea de proastă, până la urmă tot se prinde. Şi necazurile încep să curgă.”

Trăind aproape şase ani în Polonia, la Lodz şi Cracovia, unde și-am împlinit studiile universitare, dl Butulescu a constatat că acolo, în Polonia, „aforismul era foarte popular. Comunismul polonez, mai puţin constipat decât al nostru, permitea asemenea erezii literare, era mai înţelegător cu libertatea de expresie. Reviste poloneze de prestigiu mi-au publicat pagini întregi cu aforisme.

În naivitatea mea, le-am arătat directorilor de edituri din România publicaţiile  poloneze, cu aforismele mele. Credeam că-i conving. De fapt, le-am sporit şi mai mult suspiciunea. Polonia optzecistă devenise clar o tribună anticomunistă. «Solidaritatea» lui Walesa plutea în aer.”  

*

A debutat, așadar, pe spese proprii, la „Litera”, în 1985, cu vol. Oaze de nisip, „după ce mă refuzaseră mai multe edituri consacrate” (din o mie de aforisme, redactorul de carte a tăiat opt sute!). Placheta, însă, a fost bine primită de nume importante, precum  Geo Bogza, Marin Sorescu, Geo Dumitrescu, Adrian Păunescu, Anghel Dumbrăveanu, Ioan Alexandru, Ioanichie Olteanu („alţii  m-au felicitat în scrisori private, pe care le păstrez cu sfinţenie”).

Deși, după debutul editorial, începuseră și revistele să-l publice („Ateneu”, „Orizont”, „Tribuna”, „Steaua”, „Astra”, „Ramuri”, „Vatra”, „Săptămâna” ș.a.), critica literară „continua să tacă”. Totuși, primul critic literar care l-a luat „în serios” a fost Alex Ştefănescu… Astfel, în „SLAST” din 06.09. 1986, îi apare un consistent grupaj de aforisme, însoţite de un text critic elogios, semnat de Alex Ştefănescu: „Un foarte activ poet, autor de aforisme şi traducător din literature poloneză este Valeriu Butulescu din Petroşani. (…)  Rezultatele cele mai bune le obţine în aforistică – gen dificil, minat de riscul căderii în ridicol. Valeriu Butulescu evită acest risc, recurgând la ironie, la paradox şi,

 În „România literară” nr 11/1986, Alex Ştefănescu scrisese: „Valeriu Butulescu este prezent în volum ( vol „Debut 86” de la C.R., n.n.) cu o suită de aforisme de o indiscutabilă eleganţă stilistică, bazate pe paradoxuri şi pe un fin umor.” Devenit redactor-șef la revista „Magazin”, Alex Ștefănescu i-a oferit o rubrică permanentă de aforisme, „Cristale”, criticul devenind „un susţinător fervent şi activ al aforismelor mele, analizându-le cu ochi critic, constatând că, în ciuda disparării lor aparente, ele fac parte dintr-un întreg.” În eseul “Scântei electrice” (publicat în revista „Flacăra”,  nr. 25/1989), Alex Ștefănescu scria:

„Există de când lumea foarte multe aforisme banale, deci există foarte puţine aforisme. În ceea ce mă privește, mărturisesc că am ajuns chiar la un fel de blazare, tot citind „cugetările” unor autori  contemporani. Numai gândul la E. M. Cioran sau Stanislaw Jerzy Lec mă face să accept că totuși genul există. 

În ultimul timp am fost însă contrazis în scepticismul meu de aforismele unui inginer de la Întreprinderea de Utilaj Minier din Petroșani, Valeriu Butulescu.

Născut la Preajba, în judeţul Gorj, în 1953,  şi absolvent al  Academiei de Mine din Cracovia, Valeriu Butulescu a publicat, de-a lungul anilor, aforisme în aproape toate revistele româneşti şi poloneze. În 1985 a tipărit şi o carte de aforisme – „Oaze de nisip”, la Editura Litera, iar în 1986 a figurat cu un grupaj de aforisme în volumul rezervat câştigătorilor concursului de debut al Editurii „Cartea Românească” . Scrie și poezie şi mai ales traduce poezie, din poloneză în română şi din română în poloneză (Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu,  Anghel Dumbrăveanu ș.a.).

Dar genul în care excelează rămâne aforismul. Cele peste 1000 de aforisme create până în prezent au fost traduse – şi s-au bucurat de mare succes în  ţările respective – în poloneză, germană, maghiară, engleză, albaneză, sârbă etc. Dar…

Acasă, încă nu este cu adevărat cunoscut, încă i se atribuie, pe baza unei judecăţi superficiale, statutul de autor de umor minor.

De fapt, Valeriu Butulescu nu are nicio legătură cu autorii de umor minor. El este un scriitor talentat şi profund, care transformă aforismul într-un mijloc de exprimare nerestrictiv. Reflecţia filosofică, observaţia de moralist, lirismul în toate variantele sale – de la cel vizionar la cel galant – umorul de idei îşi găsesc formulări fulgurante şi memorabile în scrierile sale.

Din cuvinte extrem de puţine, autorul creează instantaneu o tensiune semantică şi uneori – în aforismele cele mai inspirate – această tensiune produce un fel de scânteie electrică, triumf al inteligenţei sensibilităţii.”

Cu exemple reliefând reflecţiile pe teme morale, ce pun în valoare „un sarcasm princiar” ori

 „profunzimea gândiri şi eleganţa exprimării”, criticul sesiza că unele texte aforistice „au câteodată şi un fior liric sau sunt de-a dreptul mici poeme – capodopere miniaturale („Abia aştept să mă trezesc. Să pot visa cu adevărat.” , „În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanţii lipsiţi de soare.”), ba chiar un „irezistibil umor”…

Revenind, în revista Vatra  9/1992, cu articolul „Valeriu Butulescu sau propoziţia de aur”, Alex Ștefănescu rotunjea un portret de aforistician perseverent, impunându-se ca atare și pe alte meridiane:

„De peste treizeci de ani, de când citesc literatură, trăiesc cu o prejudecată: că aforismul este un gen minor. Cunoaşerea dictoanelor lui Rabindranath Tagore nu m-a eliberat de vechea prejudecată: consideram că frumuseţea lor se datorează exclusiv exotismului. Şi nici reflecţiile lui E.M. Cioran nu au reabilitat pentru mine aforismul: aceste reflecţii sunt secvenţe dintr-o filosofie – intenţionat fragmentată, ca să nu trezească prin monumentalitate, suspiciunea omului modern – şi forţa lor vine tocmai din apartenenţa la un întreg. În sfârşit, descoperind aforismele cu umor, gen J. Renard, St. Lec, am crezut că ele sunt un compromis, care confirmă imposibilitatea teoretică a existenţei genului. Dar…

…Dar într-o bună zi am citit aforismele lui Valeriu Butulescu. Din acel moment genul mi s-a înfăţişat într-o altă lumină. Un autor de care nu mai auzisem vreodată mi-a schimbat modul de a gândi.  Aşa neînsemnat cum pare – pentru că este „de-al nostru”, pentru că are numele terminat în banalul „-escu”, pentru că facem mereu, de sute de ani greşeala de a ne minimaliza propriile merite – Valeriu Butulescu este un mare scriitor. Faptul că se exprimă prin mici texte nu contrazice această calitate. 

Aceste propoziţii risipite de el prin periodice şi broşuri obscure sunt propoziţii de aur. Mi-am îngăduit să alcătuiesc pentru  revista Vatra o antologie, cu scopul de a demonstra că avem de-a face cu o operă. O operă complexă, scrisă într-un registru stilistic întins.

Lirismul elevat („Veşnicia geniului. Opera lui, ca un miraculos polen, va şti să se agaţe mereu de memoria oamenilor vii.”), viziunea sumbră, de coşmar („Când prostia prinde aripi se întunecă cerul.”), analiza  psihologică profundă, dostoievskiană („În sufletele obscure ura persistă, precum zăpada pe versanţii lipsiţi de soare.”), ironia caustică, fără replică („Mă plictisesc rar şi niciodată singur”.), patriotismul declarat  într-o manieră bărbătească („Dacă arborii îşi schimbă uneori patria de  vină sunt numai frontierele.”), umorul irezistibil („Mă tem de moartea  întâmplătoare. De aceea evit spitalele.”), pamfletul scris cu vervă, da, cu vervă în numai câteva cuvinte („Unii poeţi amintesc de căţeii scoşi la plimbare. Orice drum alegi, ei merg înainte.”), paradoxul revelator („Fii imparţial și balanţa se va înclina de partea ta.”), filosofia de bună calitate („Curcubeu. Superb arată lumina în faza ei de descompunere.”), povestea  unei vieţi, un roman în zece cuvinte! („Până la urmă m-au convins să mă las constrâns.”) – iată numai o parte din faţetele acestei opere.”

După Revluție, fiind în tabele politice diferite, între autor și critic „au apărut primele divergenţe politice”, unul fiind de stânga, altul de dreapta: „Îngerul meu călăuzitor avea vederi ţărăniste, era monarhist, trăia sincer Piaţa Universităţii; nu înţelegea ce caut eu lângă Iliescu. M-am reabilitat puţin în ochii lui în martie 1992, când am optat pentru tabăra lui Petre Roman, dar mai ales prin atitudinea mea publică, mereu binevoitoare, faţă de Regele Mihai./ În 1996, vrând să-l stârnesc puţin, fac greşeala să-i trimit lui Alex poza mea de campanie electorală, în care Traian Băsescu îmi strânge călduros mâna. Nu ştiam că acea fotografie provocatoare va ilustra prezentarea mea (elogioasă) în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române contemporane (1941 – 2000), premiată de Uniunea Scriitorilor dar şi de Academia Română./ Alex mi-a plătit gluma cu vârf şi îndesat. Istoria sa a fost lansată în perioada în care Băsescu devenise foarte  nepopular. Poza aceea a iritat unii detractori ai lucrării, învidioşi că numele lor n-au încăput în acea Istorie. / Cârcotaşii  aveau motive. Textul inclus de Alex în „Istoria literaturii române contemporane “ era demn de invidiat. Citez un fragment:  „Desfiinţarea cenzurii i-a dat posibilitatea să se manifeste, în sfârşit, impetuos, conform temperamentului său, unui foarte inventiv scriitor din Petroşani: Valeriu Butulescu. A debutat în urma unor lungi şi complicate demersuri, în 1985, cu un volum de aforisme de un nonconformism spectaculos, Oaze de nisip, publicat la Ed. Litera. După 1989  el şi-a luat revanşa, reuşind să pună în circulaţie până în prezent peste douăzeci de volume (de poezie, teatru, traduceri, eseuri etc.)

Dar genul în care a atins cel mai înalt nivel (nemaiatins de alţi scriitori români înaintea lui) rămâne aforistica. Mulţi critici literari cred că acest gen este prin definiţie şi în mod iremediabil minor. Se înşeală. Dovada o constituie textele ultrascurte, dar de o remarcabilă densitate literară (şi uneori şi filosofică) semnate de R. Tagore, Fr. Nietzsche, La Rochefoucauld, J. Renard, E.M. Cioran, St. J. Lec ş.a. Lor li se adaugă Valeriu Butulescu, ale cărui aforisme n-au nimic din vetusteţea „cugetărilor” atâtor contemporani.

Valeriu Butulescu se exprimă prin propoziţiile lui disparate (şi întotdeauna elegante, ca un nod de cravată bine făcut). Ele acoperă un registru stilistic întins – de la ironia caustică, fără replică şi până la confesiunea deznădăjduită, de la lirismul înalt şi până la exuberanţa inventatoare de paradoxuri. (…) 

Românii întârzie să-l descopere pe Valeriu Butulescu. Deocamdată l-a descoperit străinătatea unde – cele aproximativ 2000 de aforisme ale sale (dintre care 200 sclipitoare) i-au fost traduse în aproximativ 20 de limbi.”

Și mai târziu, criticul și-a arătat prețuirea față de aforistician, bunăoară în revista „Acolada” nr.9/2014, Alex Ştefănescu scria: „Apreciat în multe ţări (nu şi în România) Valeriu Butulescu se exprimă complet prin aforismele lui. (…) Şi astăzi, când vreau să am succes în societate, reproduc, din memorie, aforismele sale.”

 Ultimul articol despre aforistica dlui Valeriu Butulescu, Alex Ştefănescu l-a semnat  în „Evenimentul Zilei” din 30 august 2017, reluând aceeași rezervată atitudine și ingratitudine cu care este întâmpinat de conaționali gânditorul din Valea Jiului:  „În alte țări, în mediile culturale, faci o impresie bună dacă spui că vii din țara în care trăiește Valeriu Butulescu. În România nu se vorbește despre acest scriitor. / Cine este Valeriu Butulescu? Este cel mai valoros autor de aforisme din România, din toate timpurile, și unul dintre cei mai valoroși din lume. Cărțile lui au apărut în toate limbile pământului și pretutindeni au fost comentate cu admirație. A primit numeroase premii în străinătate. / La noi, critica literară, paralizată de snobism, consideră aforismul un gen minor, fără să mai reconsidere vreodată această idee. Este adevărat că în România există în momentul de față nu zeci, nu sute, ci mii de autori de cugetări neinteligente și emfatice, de cugetări-kitsch./ Drept urmare multă vreme și eu am disprețuit aforismele în general, mergând pe urmele lui George Topîrceanu care, într-o poezie satirică, reproducea o „cugetare” dintr-un imaginar album al unei domnișoare: „Amorul e un lucru foarte mare”… „și iscălește: Guță Popândău”. / Dar l-am descoperit, încă dinainte de 1989, pe Valeriu Butulescu și am fost entuziasmat. L-am citit de-a lungul timpului cu nesaț. Multe dintre aforismele lui le pot reproduce din memorie. (…) Ce concizie elegantă! Ce umor nebun!  / Știe cineva unde se află în acest moment Valeriu Butulescu? Vă spun eu: în China. Și anume la cea de-a 24-a ediție a Târgului Internațional de Carte de la Beijing (BIBF), la care România este prezentă pentru a treia oară consecutiv cu un stand naţional organizat de Institutul Cultural Român (prin Centrul Național al Cărții și Institutul Cultural Român de la Beijing). / La standul României vor fi expuse ultimele apariţii editoriale româneşti în limba chineză, cărţi şi albume. Printre ele, „Aforisme” de Valeriu Butulescu (ediție engleză-chineză, China Publishing Group și Editura Zhongyi). / De asemenea, lui Valeriu Butulescu i se va juca, în cadrul Târgului, piesa de teatru INFINITUL BRÂNCUȘI cu concursul actorilor Teatrului „Ion D. Sârbu” din Petroșani. / Înainte de a pleca în China, Valeriu Butulescu mi-a trimis printr-un e-mail cele mai recente aforisme ale sale, grupate sub titlul «Maculator existențial». Sunt sclipitoare.”

Deși au existat și unele inevitabile umori (pricinuite tot de divergențe „politice”, precum în cazul lui Marian Munteanu, unul din liderii ridicaţi de Piaţa Universităţii și ciomăgit bine de minerii ortacului-șef Miron Cosma, simpatizat d critic), totuși cei doi au ținut mereu o legătură pe Net. Preîntâmpinându-i entuziasmul cam „exagerat”, autorul i se confesa criticului că, totuși, „sunt pe glob ţări în care aforismele mele nu circulă”, la care Alex „ a râs, binevoitor”, recomandându-i: „Nu se poate! Ia mai căutaţi!” Și, la sugestia criticului, „am început să caut apariţiile mele în lume, scotocind meticulous uriaşa bibliotecă a Internetului, strânse în rubrica «Atlas aforistic». Mi-am găsit aforismele în 142 de state (carte individuală, sau antologii, presă,  portaluri etc.). Dar în lume, de toate, sunt 197 de state. Aşadar, mai e mult până departe. Trebuie să mai caut…”

Putem mărturisi și noi că pagina de FB a criticului „era o desfătare” (a se vedea ziua de 15 ianuarie 2024), aducând în discuție subiecte interesante. Deși din 2020, criticul, bolnav, nu se mai putea deplasa (deci neputând onora invitația la piesa „Urmuz”, jucată la Bucureşti, pe scena Teatrului Dramaturgilor Români), el ținea totuși la zi pagina de facebook, frecventată de numeroși admiratori.

Îmi aduc aminte că, prin 2020-2021, când pe pagina mea de FB derulam un serial privind ICONOGRAFIA EMINESCIANĂ – AUTENTICITATE ȘI FALSURI (ALBUM comentat, editat în ianuarie 2023, la Craiova, sub egida CJCPCT Gorj, 100 p.), am primit o notificare din partea criticului Alex Ștefănescu: „Bine faceți!” la contestarea fotografiei „Eminescu la 16 ani”, publicată, începând cu prima ediție din 1932, de G. Călinescu, în valoroasa monografie „Viața lui Mihai Eminescu”, până în edițiile din vremea noastră, aspect asupra căruia nu țin minte să se fi pronunțat vreun critic, geniul călinescian fiind desigur inhibant… Am derulat serialul pe FB în douăsprezece episoade, urmărite de A. Ș., fără a mi se aduce vreo imputare, încercând să fac ordine în iconografia eminesciană, asaltată de falsuri până în vremea noastră (a se vedea, între altele la fel de amuzante, fotografia, postată insistent pe Net, având în fundal Teatrul Ionescu din Brăila, Piața Sfinții Arhangheli, cu turnul Hotelului din apropiere, mistificatorii pretinzând că, într-un grup de bărbați și femei, l-am avea, vezi Doamne, pe Eminescu în costum alb alături de Veronica Micle, amândoi uitându-se cum se duelează cu bastoanele nimeni altul decât I. L. Caragiale cu un contemporan, în 1888, pe malul Dâmboviței!!!)… Rețin, așadar, aprecierea criticului „eminescolog”, cu privire la exercițiul meu de ecarisaj cultural… Albumul a apărut și s-a bucurat de reale cronici de valoare, venite din partea unor spirite avizate, la fel de atente la tot felul de răstălmăciri și mistificări…  

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *