◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

A fost și rămâne în tiparul vremurilor.  In memoriam Gheorghe Harag (1925-1985)

A îndurat cumplita noapte a istoriei, cu umilințe de neimaginat și scingiuiri care-l aruncau în moarte, dar supraviețuind printr-o impresionantă forță spirituală care nu doar l-a făcut izbânditor, ci i-a prefigurat noblețea  întregii vieți, mai ales prin fascinația teatrului pe care a trăit-o încă din anii copilăriei.

Gheorghe (Gyorgy) Harag a fost deportat în 1944 la Auschwitz și Ebensee  cu întreaga sa familie, de unde s-a întors singur, Supraviețuitorul cu un sentiment de neliniște care l-a însoțit toată viața. Nedeprimându-l, însă, dimpotrivă  înțelegând că lumea are un sens  pe care nu-l poți trăda, că omul trebuie ridicat din obscuritate și umilință,  că lumea poate fi rescrisă și prin artă și ființa umană învrednicită și prin mesajul artei teatrale când acesta vine din har, trudă aprigă, răspundere, căutare fără opreliști, bucurie. Sunt dimensiuni citate de Gheorghe Harag pe când înregistram în sala de protocol a Naționalului târgumureșean, în primăvara anului 1985, primele interviuri cu Domnia Sa; regizorul, actorul, directorul de teatru, dascălul și omul de o uimitoare frumusețe ideatică. Îl admiram și îl respectam nespus. Îl simt și acum, după mulți ani, ca pe omul viu, amintindu-ne de un personaj din proza lui Mircea Eliade, aidoma acestuia spunând că prin teatru a ieșit din labirint în lumina vieții. Numea teatrul un templu care cere sacrificii, căutarea  „cărărilor neumblate”, prin care să-l faci pe spectator să simtă formele superioare ale libertății. De aceea era împotriva teatrului patetic, declamativ. Ceea ce scria Dumitru Radu Popescu (dramaturgul care a reputat mari succese cu piesele sale jucate la Târgu-Mureș, începând  cu Piticul din grădina de vară ) despre oamenii de teatru care sunt contemporani cu regii, bufonii, cu zeii și mai ales cu spectatorii, i se potrivește lui Gheorghe Harag, felului de a fi, a gândi și trăi teatrul. A fost și este în continuare contemporan cu spectatorii. Cei care nu contenesc să-l caute în sălile de spectacole și să-l aplaude.  A fost contemporan cu spectatorii în  popasurile  teatrele din Cluj, Satu-Mare, Baia-Mare, Târgu-Mureș, în rolurile ca actor și creațiile regizorale, cursurile la școli de teatru. În toate  avea distincție, franchețe, sobrietate și umor,  delicatețe și temeinicie. Gestica și patetismul  îi erau străine și  actorului din Oameni și șoareci, Azilul de noapte, Mireasa desculță și regizorului spectacolelor Steaua fără nume, O tragedie americană, Vassa Jeleznova, Ruy Blas, Vedere de pe pod, Tragedia omului, Csongor și Tunde, Trei surori.

Costumul de scenă care-i venea ca turnat era încrederea în puterea civilizatoare a teatrului, artă care-l scoate pe om din inerție, una dintre cele mai subtile forme ale speranței, justificându-i omului dorința de a trăi.  A vrut să ajungă la rădăcina limbajului scenic, începând, mai ales, cu spectacolul Omul care a văzut moartea de la Naționalul târgumureșean, punct de referință în biografia sa artistică, instituind cu claritate, începând cu acest spectacol,  curajul în artă, chiar cu asumarea riscurilor.

Se spune că în universul brâncușian nu poți intra dacă ești obstinat de amorul propriu, orgoliu și vanități. În spectacologia lui Gheorghe Harag nu poți intra fiind obstinat de amorul propiu, orgoliu și vanități, ci dimpotrivă doar preluând reflecția actorului și regizorului: Să fii cinstit cu tine însuți, într-o artă mai dură decât misiunea pe front.  Cu atât mai mult cu cât spectacolele sale ne par nouă sublimări ale suferinței umane.   

Era regizorul care și-a dat de fiecare dată jos pălăria când pășea pe scenă. Intra sub reflectoar cu sfințenie, mai ales când prin Livada cu vișini a vrut să-și ducă gândul până la capăt, ca să se dezlege de spaime, afirmând starea de grație a teatrului. Livada a fost ziua cea mare a regizorului.

A văzut spectacole cu piesele lui Cehov prin anii 50 la Moscova în regia marelui Stanislavski, dar nu l-au încântat, personajele părându-i-se marionete pe scenă, prinse într-un lirism exagerat, cu iz de melodramă. Erau spectacole muzeale. Abia mai târziu, spectacolul regizat de Lucian Pintilie la Bulandra  l-a făcut să creadă în emoția textului cehovian și să-l numească pe Cehov  un mare dramaturg al lumii.

La întrebarea Ce îl ispitește, ca regizor, citindu-i lui Cehov piesele de teatru? mi-a răspuns (a se vedea Caiete teatrale, nr. 5, Teatrul Național Târgu-Mureș, stagiunea 1984-1985):  Sunt piese frumoase încărcate de sensuri.  M-au șocat în Livada personajele care se joacă cu viața lor, râd, plâng, fac comedie, sunt inconștiente. Numai Lopahin, țăranul devenit bogat și parvenitul lacheu Iașa sunt tari, moderni, agresivi, fără scrupule, restul plutesc într-o lumea fără sens. E o permanentă dedublare a situațiilor, o trecere de la un tragism aproape grecesc, care se epuizează într-o clipă, la farsă. Aici găsesc explicația de ce aceste personaje nu au nici un sentiment constant, de ce reușesc să treacă  cu usurință de la râs la plâns.               Cu alte cuvinte, Gheorghe Harag aducea  în zi textul clasic, chemând publicul să-i verifice opțiunea și răspunderea pe care o avea față de opera literară, pentru că dorea ca în teatru nimic să nu fie întors pe dos. Vorbea despre nevoia, în viață și profesie, a regularității de ceasornic. După zeci de ani de la premieră,  inefabilul spectacolului Livada cu vișini are mereu răsărit în istoria teatrului românesc; de la ziua cea mare,  premiera din 2 iunie 1985, cu numele lui Romulus Feneș pe afiș, ca scenograf, cu Cristian Ioan, asistent de regie și Tompa Gabor, cel care a dus spectacolul în repetițiile finale cu decor (o nemiloasă boală  a făcut ca Harag să nu vadă decorul spectacolului și nici premiera), cu Silvia Ghelan în Ranevskaia, alături de Mihai Gingulescu, Ion Fiscuteanu, Marinela Popescu, Cornel Popescu, Vasile Vasiliu,  Aurel Ștefănescu, Cornel Răileanu, Monica Ristea, Luminița Borta, Livia Doljan, Dan Ciobanu, Constantin Săsăreanu. Sub reflectoare inunda forța de expresie a teatrului, migala și strălucirea regizorală, un melos care înminuna publicul din ce în ce mai numeros la Târgu-Mureș și în turneele bucureștene. La primele reprezentații, reputați oameni de teatru, actori, regizori, scenografi, dramaturgi, cronicari  urmau un adevărat pelerinaj spre Naționalul târgumureșean. De neuitat rămân serile în care aplaudau spectacolul la Târgu-Mureș Lucian Pintilie, Clody Berthola, Leopoldina Bălănuță, Valeria Seciu, urmând ca în turnee la București, unde spectacolul s-a jucat cu casa închisă, să-i văd pe reputați oameni de teatru trăind emoția creației scenice a lui Gheorghe Harag; un amvon al teatrului; cel care a fost și rămâne  (după reverberanta replică a lui Hamlet) în tiparul vremurilor.

Valentin Marica /UZPR

Foto: scenă din spectacolul „Livada cu vișini”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *