În miezul lui ianuarie, românii care nu vor să uite care este esența lor adâncă, îl sărbătoresc pe Mihai … pe Mihai Eminescu, prințul sublim și tragic al culturii române. M-am gândit de multe ori că destinul său prefigurează oarecum, drumul neamului meu. Eminescu a fost creatorul din mintea căruia țâșneau șuvoaie de gând uluitoare, iar într-o altă lume, într-o altă țară, el ar fi fost pur și simplu divinizat; societatea ar fi profitat total de înțelepciunea lui.
Dar noi am avut norocul ca el să răsară din adâncurile acestui pământ și inima lui, chiar putea să înalțe sufletul acestui popor spre stele.
Nu știm de unde a venit și cu atât mai puțin știm, unde s-a dus, dar trecerea lui prin lumea românească a lăsat ceva din savoarea unicității și eternității. Poate că a pogorât printre noi doar ca să ne desăvârșească, să ne ridice și pe noi, în lumea înaltă a trăirii superioare, să ne așeze apoi, în magma fierbinte a ideilor primordiale.
Da, el ESTE un DESĂVÂRȘITOR, pentru că genialitatea sa ardentă și patetică nu are cum să se perimeze. A scris cu patimă despre lumea de acum un veac și jumătate, vedea cu amărăciune cum putreziciunea năștea încă de pe atunci.
Mai țineți minte „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”? Niciun român, dar niciunul, înainte și de după el, nu a reușit să facă o declarație de dragoste atât de tulburătoare țării acesteia, cea pe care ochiul său cald și scrutător o vedea înălțându-se în vreme.
Eminescu a dat un sens trăirii noastre,a descifrat cu acribie genomul nostru și a simțit cosmic, că neamul acesta va răzbi în veac. A fost un vizionar cum nu cred că a mai fost altul în tot neamul românesc. Cuvântul lui luminează peste vreme întunericul care ne pândește. Nu putem noi toți să-l iubim atât cât ne-a iubit el singur!
Și încă ne cheamă!
După atât timp, ne îndeamnă să ardem de tot și apoi flacăra devenirii noastre să ne ridice împreună în sferele celeste, acolo unde veghează cel ce lucrează la DESĂVÂRȘIREA spiritului românesc!
Nichita Stănescu ne ruga să-l simțim pe Eminescu ca pe un om din sânge și carne, îmbrăcat în „ștofă”. Da, ca să putem înțelege forța lui demiurgică va trebui să-l păstrăm pe Eminescu în acest etalon simplu și uman – un paradox care ne apropie de el, tocmai pentru a-i simți nepământeana aromă. (gazetanord-vest.ro)
Foto: Wikipedia
