Poporul român nu are un timp. El este timpul. Un timp al lumii care se caută în afara sa. Totuși, dacă îl are, acesta există în măsura în care ne amintește de o zi. O zi care nu este o cifră. O cifră care nu este un infinit. Un infinit care nu este o abstracțiune. Ziua poporului român este Ziua Cuvântului.
Iar ziua Cuvântului este Poezia. Iar Poezia este Limba Dragostei. Iar Limba Dragostei este Limba Română. Prin Eminescu, Limba Română este Adevărul spre nemurire, Calea spre adevăr, Viața în Atotțiitorul. Iată de ce în limba noastră, cuvântul “Rai” înseamnă “Iar”, adică iarăși viață. Prin Eminescu suntem poporul lui “Iarăși”, adică Neamul Eternității fără de care cerul nu s-ar îmbrăca în Ie, soarele nu ar fi o inimă în pieptul celest, timpul nu ar avea un orologiu.
Timpul poporului român este Mihai Eminescu. Să trăim “cu” el ca să rămânem “în” el. A trăi în timpul lui Eminescu înseamnă a fi contemporan cu Dumnezeu. Dacă poporul german a intrat în Timpul Poeziei cu Johann Wolfgang von Goethe, poporul italian cu Giacomo Leopardi, poporul francez cu Victor Hugo, poporul român a pășit pragul Ideii cu Mihai Eminescu. Iată de ce Eminescu este însuși Sufletul Neamului care ne trăiește, acest suflet-oglindă prin care Dumnezeu privește inspirat poporul român.
Iar privirea lui Dumnezeu este clipa care se vede. Iar clipa privită este Mihai Eminescu. Iar Mihai Eminescu este Timpul Privirii prin care inima românului gândește, iubește, înțelege și iartă.
Trăiască Eminescu, cel care suntem!
Crina Popescu / UZPR
Crina POPESCU