Eroarea caracterului intenționat la aprecierile criticilor de artă și al opiniei publice în cazul ziariștilor.( Jurnalistul cât de harnic și talentat ar fi nu poate face nimic dacă îi lipsește matca;redactorul șef. Turma-i harnică, da ciobanul lipsește.)*
1. În anul 1933 Susan Sontag scria:”Nu trebuie să știm care au fost intențiile personale ale artistului. Tot ce e de știut ne spune opera și atât. “Spre deosebire de ziarist viața lui morală trebuie să primeze.
2. Richaed Wagner, unul dintre cei mai mari compozitori, era un om dificil, arogant, lipsit de scrupule, intolerant, rasist, un antisemit virulent, un avocat convins al epurării rasiale, care a cerut expulzarea evreilor din Germania. Și, totuși, conform unei teori critice influente, din secolul trecut, interpretarea unei opera trebuie realizată plecând de la calitățile ei pur obiective; ar trebui să respingem toți factorii externi sau irelevanți, cum ar fi biografia, istoria despre autori, care îl privesc exclusiv pe autor.Eroarea, presupusă,de a crede că semnificația și valoarea unei opere pot fi stabilite prin apelul la astfel de factori a fost numită eroarea intenționalității.
3. Eroarea intenționalității are ca origine critica literară. Această sintagmă a fost folosită pentru prima oară într-un eseu publicat în anul 1946 semnat de William Wimsalt și Monroe Beardsley.Principala preocupare a Noului Criticism a fost ca poemele și textile în proză să fie tratate ca producții literare independente și suficiente în sine; semnificația lor ar trebui stabilită doar în baza cuvintelor efective- intențiile autorului, exprimate explicit sau doar presupuse, erau irelevante pentru procesul interpretării.O operă, odată trimisă în lume, devine un produs public la care nimeni, nici măcar autorul, nu mai are acces privilegiat.
4. Un ziarist nu-și poate schimba opinia despre un eveniment politic și social de azi, pe mâine,.în caz de schimbare devine neserios și cititorii nu-l vor mai citii.
5. Eroarea inteționalității nu este o problemă pur teoretică. Este o încercare de a corecta anumite tendințe în critica literară și a opiniei publice în cazul jurnaliștilor.
6. A confunda impactul pe care o operă îl poate avea asupra publicului său cu semnificația sa este ceea ce numim eroare afectivă.
7. Dată fiind varietatea uriașă de răspunsuri afective pe care le pot avea oamenii, nu pare o idee prea bună să le legăm de semnificația operelor.
8. Dar, întreb, nu ar trebui, oare, ca așa-zisa analiză obiectivă a calităților unei opere să țină cont de răspunsurile variate pe care le provoacă în rândul publicului?
9. Experiența jurnaliștilor, în loc să ne ofere un argument pentru o primă cauză, face, mai degrabă contrariul.Jurnalistul cât de harnic și talentat ar fi nu poate face nimic dacă îi lipsește matca;redactorul șef. Turma-i harnică, da ciobanul lipsește.
10. Există un pericol pentru jurnaliști: ceea ce scriu să nu depășească mentalitatea, concepția despre viață a societății, nivelul de gândire al comunităților omenești, adică, să nu gândească înainte, în perspectivă, altfel vor fi considerați oameni pericoloși, înarmați cu idei periculoase.Din pricina ideilor, considerate de societatea timpurilor lor, subversive. Prin aceste întâmplări au trecut: Descartes, Spinoza, Eminescu, George Bălan –filosof și scriitor, Gogu Constantinescu-inventatorul sonicității și mulți alții.
Al.Florin Țene / UZPR
**Din ciclul “Sens și Contrasens în înțelepciunile pentru ziariști“