Nu cer nimic, decât să mă pot ridica de la pământ, cam până unde începe cerul, cam cât să-mi potolesc pofta de a săruta tălpile lui Dumnezeu.
Nu cer nimic, decât ca țărâna în care s-a întors mama să se facă om la loc, măcar o zi pe an, dacă nu, măcar o zi din restul vieții mele, dacă nu, măcar o singură clipă, numai atât!
Nu cer nimic, decât ca în durata acestei clipe să încapă toți anii pe care i-am trăi împreună, și uitarea în care s-au transformat amintirile să se facă amintiri la loc, și viața ce s-a transformat în amintiri să se facă viață la loc, iar în dimineața acestei vieți, totuna cu dimineața clipei, mama să mă țină în brațe și să-mi spună: mai încolo, înspre amiază, totuna cu amiaza clipei, a trebui să ajungi la cer singur! Și să văd apoi că s-a făcut seară, totuna cu seara clipei, și să aștept întruna să-mi crească aripi. Nu cer nimic, decât să pot aștepta asta mereu, și în timp ce aștept, să mi se pară că zbor, și-n timp ce zbor, să mi se pară că ating cerul cu mâna, și-n timp ce-l ating, să mi se pară că mor, și-n timp ce mor, să-mi fie poftă să sărut tălpile lui Dumnezeu.
Și chiar să le sărut, fără să mi se pară deloc, și-n timp ce le sărut, țărâna în care s-a întors mama să se facă om la loc și să mă țină în brațe și să râdem toți trei, adică și Dumnezeu, și mama, și eu.
Să nu ne oprim în niciun veac al clipei din râs!
Ștefan Mitroi