Trei piloni ai reîntoarcerii publicului la știri

De ce publicul – chiar și mulți jurnaliști – evită știrile? „Se pare că, cu cât consumăm mai multe știri despre evenimentele cu victime în masă, cu atât suferim mai mult. Cu cât ingerăm mai multe știri politice, cu atât facem mai multe greșeli. Jurnaliştii spun că problema este modelul de afaceri – negativitatea face click-uri. Dar am început să cred că lipsește cea mai importantă piesă a puzzle-ului: factorul uman”, scrie Amanda Ripley, autor al cărții „High Conflict: Why We Get Trapped — and How We Get Out” și gazdă a podcastului „How To!”, pentru The Washington Post.
Știrile de astăzi, chiar și știrile tipărite de înaltă calitate, par să nu fie concepute pentru oameni. După cum afirmă Krista Tippett, jurnalist și gazda emisiunii radio și podcastului „On Being”, „nu cred că suntem echipați, fiziologic sau mental, pentru a primi știri și imagini catastrofale și confuze 24/7. Suntem creaturi analogice într-o lume digitală”.
Există trei ingrediente simple care lipsesc din știri, consideră Ripley.
În primul rând, speranță. „Cercetătorii au descoperit că speranța este asociată cu niveluri mai scăzute de depresie, durere cronică, insomnie și cancer, printre multe alte lucruri. Dimpotrivă, lipsa de speranță este legată de anxietate, depresie, tulburare de stres post-traumatic și… moarte. „Oamenii trebuie să aibă ceva în care să creadă. Este ciudat că jurnalismului îi este atât de greu să înțeleagă asta”, afirmă David Bornstein, co-fondator al rețelei nonprofit Solutions Journalism Network.
În al doilea rând, oamenii au nevoie de sentimentul de utilitate. „Să simți că tu și semenii tăi poți face ceva – chiar și ceva mic – este modul în care transformăm furia în acțiune, frustrarea în invenție. Această autoeficacitate este esențială pentru orice democrație funcțională”, continuă Ripley.
În al treilea rând, publicul are nevoie să simtă demnitate, aspect la care se gândesc puțini jurnaliști. Shamil Idriss, șeful Search for Common Ground, care lucrează pentru prevenirea violenței în 31 de țări, explică simplu: „Pentru mine, este sentimentul pe care îl am că ceea ce fac contează, că viața mea are ceva valoare”. În jurnalism, a trata oamenii ca și cum ar conta înseamnă, cel mai important, să fie ascultați – poate așa cum „Curious City” de la WBEZ își ascultă publicul pentru a decide ce să investigheze, de exemplu. Poate însemna invitarea telespectatorilor să vorbească între ei, așa cum a făcut postul 11Alive, din Atlanta, aducând părinți locali sceptici față de teoria rasei critice pentru a intervieva oficialii școlii și istoricii în fața camerei. „Și înseamnă să scrii despre oameni ca fiind mai mult decât suma circumstanțelor lor, așa cum a făcut-o jurnalista Katherine Boo în paginile acestui ziar”, mai scrie Ripley.
Există o modalitate de a comunica știrile – inclusiv pe cele foarte proaste – care poate avea un alt rezultat decât cel care se înregistrează pe „rețeta” de acum – empatie alături de demnitate, speranță alături de frică. „În cele din urmă, oamenii care produc știrile se luptă ei înșiși, se scufundă adânc întuneric pentru unele dintre poveștile lor, iar toată această neliniște se scurge în acele relatări. Așadar, în timp ce ne pregătim pentru următoarele cataclisme, iată rugămintea mea către toți colegii mei jurnalişti: trimiteţi un grup de căutare pentru cei 42% dintre americani care evită știrile”, conchide Ripley. (redacția UZPR)
Foto: pixabay.com