◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.07.2024

Reporter de ieri și de azi. Alături de cei în suferință

Anii lucrați în presă și-au pus amprenta, inevitabil, asupra mea, au lăsat urme adânci, de neuitat. Momentele în care am putut fi alături de cei în suferință m-au marcat cel mai tare. Lucrând mult pe zona de intervenții, am avut și șansa de a putea ajuta. Copii, persoane în vârstă, oameni suferinzi. Iar satisfacția că, da!, am putut întinde o mână salvatoare, a fost imensă. E acea satisfacție pe care ți-o dă meseria de ziarist, după părerea mea, cea mai frumoasă și provocatoare meserie din lume.

 

La pas cu… salvarea!

Iulie, 2005. Apele s-au revărsat puhoaie peste toată Valea Trotușului. Norii s-au spart efectiv în noapte, iar a doua zi toată zona era inundată! În jur de ora 15.00 am primit mesaj că se intervine din nou, cu elicopterul, pentru a salva oamenii sinistrați, prinși în vârtejul furiei apei, oameni care au reușit să se refugieze pe acoperișurile caselor, în copaci, prin poduri. De dimineață, salvarea din cer intervenise deja de vreo patru ori. Acum, se primise un nou ordin! În cinci minute eram deja în mașină, alături de Daniel Ciorcilă, colegul meu cameraman, de la TV Alfa Bacău, cu ținta finală Dofteana. Acolo se intervenea! Acolo, Trotușul a rupt maluri, a frământat totul în cale, a adus prăpădul pe pământ. În maximum o oră am ajuns. Imagini apocaliptice, imposibil de uitat. Lacrimile, suferința de pe chipurile localnicilor m-au marcat cel mai mult. Puhoaiele le măturaseră locuințele și le-au distrus, multora, agoniseala de o viață. Mi-am pus cizmele de cauciuc în picioare și am început să ajut. Daniel deja urcase în elicopterul de intervenție pentru a lua imaginile dezastrului de la înălțime. A urcat în picioarele goale. Sandalele pe care le purta îl incomodau. Eu, jos, în mijlocul suferinței, ajutam. Orice! Întindeam mâinile pentru a scoate o bunică din casa plină de noroi, am împărțit apă și alimente, aduse de Crucea Roșie, am luat un copil în brațe, până ce mama lui a putut și ea să iasă din curtea în care totul se făcuse una cu pământul. Se scoteau porci din cotețe, vaci și oi din grajduri, cei în putere ajutau și ei. Într-un lanț uman se cărau saci cu nisip care urmau să se transforme în diguri pentru a opri apa. Eram acolo, printre ei, salvatorii! Nu mai conta nimic. Ploaia se oprise, dar și acum simt în spate acea căldură umedă care se lăsase peste noi, făcând aerul irespirabil. Colegul meu aterizase pe terenul de sport. Un jandarm m-a dus cu mașina acolo, pentru a merge spre o altă misiune, unde intervenția se mutase din aer, în apă. Trei bărbați fuseseră luați de viitură și apucaseră să se agațe de niște crengi mari de copac. Daniel, încă desculț, a deschis din nou camera. Alături de noi, jandarmii au aruncat spre sinistrați o funie groasă, ce abia a putut fi prinsă de o creangă. Lângă mine, comandantul Jandarmeriei Bacău, Nicolaie Rugină, venit în zonă încă de când s-a declanșat potopul. Cu o mână pe funie și una pe cameră, ridicată sus, peste nivelul apei, Daniel a intrat pur și simplu în vâltoare să surprindă cât mai bine momentul intervenției. A intrat și comandantul Rugină în apa învolburată a Trotușului. Eu, pe margine, încercam să surprind totul prin obiectivul aparatului foto. Nici nu realizasem că picioarele mi se afundaseră adânc în mocirla de la mal. Atât Daniel, cât și domnul Rugină, intrați fără nicio o vestă sau alt echipament de protecție în apă, au fost la un pas să fie luați de furia Trotușului. Secundele curgeau greu. Se ducea o luptă contracronometru, cu o forță supraomenească. Se vedea asta pe chipurile salvatorilor, pe zoom-ul aparatului meu. Și cei trei bărbați sinistrați își adunau ultimele puteri pentru a prinde mâna salvatoare. Daniel filma. Începusem să mă rog, cu ochii în lacrimi. Se mai adunaseră și alți oameni pentru a ajuta. În apă intervenise și trei jandarmi. Unul a fost întors de apă, dar a fost scos imediat de colegii lui. Cei trei bărbați plângeau. Momentele acelea au rămas pe vecie în memorie. Pe cameră, ulterior, am văzut că totul nu a durat nici 10 minute. Dar nouă, celor de față, ni s-a părut o veșnicie. Salvarea a reușit. Când s-au văzut din nou pe pământ, sinistrații au căzut în genunchi. Daniel atât mi-a spus: „Aprinde-mi, te rog, o țigară! ” Era epuizat. Domnul Rugină tăcea. Șocul trecuse. Trebuia să ne revenim cu toții pentru a merge mai departe.

Am stat pe Valea Trotușului până târziu în noapte. Am revenit la redacție, pentru a preda imaginile și materialul scris, iar a doua zi, am plecat, în aceeași echipă, din nou în Dofteana. Sinistrații erau cazați în corturi, jandarmii și pompierii încă mai scoteau apa și noroiul din curțile și beciurile oamenilor, apele se retrăseseră, în urmă erau doar imaginile hâde ale dezastrului. Cadrele filmate de Daniel au rulat zile întregi și la toate televiziunile naționale. După acele zile, comandantul Rugină a fost înaintat în gradul de general. Eu și cu Daniel am primit premiul I la Gala Presei Băcăuane – categoria reportaj.

 

Ziariști în bărcile de intervenție

La fel de încărcate au fost și momentele trăite în 2008, de data aceasta la inundațiile din Săucești. Făceam echipă cu Iuri Leteanu, cameraman la aceeași televiziune, devenită, între timp, TV Bacău. Toate satele comunei – Schineni, Siretu, Săucești – au fost înecate de Siret într-o noapte. Alarma s-a dat pe la 9 seara. Potopul a năvălit peste tot aproape instant. Au sunat sirenele, pe care și acum le aud în urechi. S-a creat panică, s-a intervenit prompt, jandarmi, polițiști, pompieri, autorități locale și județene. A doua zi, intervenția s-a făcut din …. bărci. Nivelul apei se ridicase atât de mult, încât nu mai existau șosele, drumuri sau alte căi de acces spre casele oamenilor sinistrați. Ca jurnalist, în astfel de momente, te simți una cu suferința. Nu ai cum altfel. Nu mai contează nimic, decât să încerci să ajuți. Chiar dacă o mână o ai pe aparatul de fotografiat, iar, cameramanul, pe butonul de pornit al camerei, cealaltă mână nu caută decât să ajute! Trei ore a durat intervenția în satul Schineni pentru a aduce în zona de protecție (școala de centru, transformată în zonă de campanie) pe toți oamenii blocați în case. Au fost trei ore, cât o viață. Plecam cu o barcă doar 2 persoane, ca să putem aduce cât mai multe înapoi. Mi-am legat aparatul foto de breteaua rucsacului din spate, pentru a avea ambele mâini libere, în caz de intervenție. Am salvat atunci trei bătrâni, o mamă cu doi copii, doi soți trecuți de 80 de ani, care nu mai puteau să se deplaseze, s-a intervenit cu targa, s-au strigat oameni scriși pe o bucată de hârtie de cei de la primărie, pentru a ne face auziți, am apelat chiar și la un fluier (nu am crezut niciodată, până atunci, că pot sufla atât de tare într-un fluier!). Au fost clipe de groază, de deznădejde, de emoție cumplită, dar și de bucurie. Bucuria victoriei! Mai ales atunci când simțeai brațul strâns cu putere de un sinistrat, de nici de unde, care, cu voce tremurândă, spunea simplu: „Mulțumesc!”. Și am primit multe astfel de apelative în anii de presă. Scriu de inundații doar pentru că, poate, așa pare, m-au marcat cel mai mult. Dar au mai fost și alte, și alte, sute de astfel de cazuri, care s-au întipărit în minte, în suflet, în tot corpul. 

 

Solidaritatea ne-a fost mereu alături

Cum s-a întipărit și un alt caz de undeva, dintr-un cătun din comuna Racova. Tatăl a trei copii a rămas sub cerul liber după ce casa i-a ars complet în urma unui incendiu. Trăiau toți patru (pentru că mama celor mici murise în urmă cu un an) într-o magazie de lemne, șubredă și minusculă, singura care nu fusese cuprinsă de flăcări. Era o toamnă târzie, iar vântul rece deja îngheța pământul. Copiii erau desculți, tatăl se pregătea să plece cu munca în sat. Singurul lor venit! Cei mici s-au bucurat de prezența noastră. A mea și a fotografului Nelu Bîșcă. Nu știu ce glume a făcut Nelu, că micuții deja râdeau, inocent, uitând viața grea pe care o duceau. Tatăl a plâns tot timpul cât a stat de vorbă cu mine. Mi-a povestit toată viața, toată suferința, lipsurile, neputința lui de părinte. La plecare i-am întrebat pe cei mici – doi băieți și o fetiță, toți cu ochii albaștri și păr blond, creț – ce își doresc cel mai mult acum. Cel mare mi-a spus: „O bicicletă, să ajung mai repede la școală”. Al doilea nu-și dorea decât să aibă din nou „căsuța lor”, iar fetița: „O văcuță, să avem mereu lapte bun și cald”. Așa mi-am încheiat atunci materialul publicat în cotidianul „Deșteptarea”, apărut pe piață a doua zi. La prima oră, am primit deja un telefon. Apoi încă unul, și încă unul. Erau cititori care voiau să ajute familia. În trei zile, copiii au avut în curte și bicicletă, și materiale de construcție și… o văcuță. 

 

Roxana Cerghici / UZPR Bacău

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *