Așchii de cer

Bărbatul descoperă universul cu mintea, femeia îl descoperă cu inima.

Iată de ce cred că bărbaţii au cunoş­tinţele pe care nu le au femeile, iar feme­ile – dreptatea pe care nu o au bărbaţii.

Atunci când ne mor visurile, ar tre­bui să procedăm şi noi ca şi înaintaşii de acum câteva secole, care la înmormântări aruncau cu praf de puşcă în ochii cailor, ca aceştia să lăcrimeze şi să se creeze im­presia că plâng şi ei la moartea călăreţilor.

La decesul visurilor ar urma să lăcri­meze odată cu noi şi lucrurile care ne în­conjoară: pomi, fire de iarbă, obiecte etc. – părtaşe involuntare la visuri realizate când se bucură odată cu noi, dar şi la cele nerealizate, astfel ca, în cazul din urmă regretul să fie şi el deplin.

Orice cădere poate fi zbor, depinde în ce direcţie o iei.

Orice problemă poate fi rezolvată dacă ai răbdare, divizând-o mai întâi în trei părţi componente: 1) să recunoşti că problema există, 2) să doreşti s-o rezolvi, 3) să acţionezi pentru a o rezolva.

Toate televiziunile, toate posturile de radio, presa ne îndeamnă zilnic: „Gândiţi liber!”

Pe când ele ar trebui să spună: Gândiţi drept, logic, corect, limpede, pozitiv!

A gândi liber înseamnă, de cele mai multe ori, a gândi păcatul.

Diavolul gândeşte liber, fără interdicţii.

Suntem îndemnaţi într-un fel să-i ur­măm exemplul.

Pentru că a gândi liber, într-o lume cu atâtea tentaţii şi mai ales pentru cei care abia-şi formează gândirea – copii, adolescenţi, tineri –, nu înseamnă atât o descătuşare a gândirii, cât: a gândi năs­truşnic, uşuratic, murdar, perfid, sinistru, indecent.

Gândirea fără scrupule de multe ori duce la fapte necugetate, la vendete de tot felul, la crime.

Calitatea persoanei, cred, depinde de calitatea gândirii.

Suntem, fiecare, un rezultat al propri­ilor noastre gândiri. Gândurile noastre devin până la urmă preocupările, faptele, destinul nostru.

Un proverb adaptat ar fi: „Spune-mi ce gândeşti şi-am să-ţi spun cine eşti”.

Gândiţi drept!

S-a constatat că noi putem schimba structuri moleculare cu ajutorul gândirii.

Plantele se emoţionează când omul se află în preajma lor, într-un fel când acesta ţine o sapă în mână şi altfel când acesta le mângâie cel puţin cu privirea.

Natura reacţionează la felul cum ne comportăm şi gândim. Impactul gândirii umane asupra a tot ce e viu vorbeşte că spiritualitatea şi materialitatea sunt do­menii care se completează, şi nu se ex­clud.

Oamenii nu ştiu să se certe în şoap­tă, li se pare: cu cât vocea le este mai ridi­cată, cu atât au mai multă dreptate.

Cineva mi-a arătat o poezie şi mi-a mărturisit plin de mister că i-a „dictat-o Dumnezeu”.

Poezia era proastă. Lăsa impresia de lemn negeluit. Şi mai conţinea şi gafe gramaticale.

„Greşelile de ortografie…, am îndrăz­nit eu să întreb, arătând timid cu un deget către bolţi, îi aparţin tot Lui?…”.

Creatorului Divin, adică.

Interlocutorul meu a tăcut şi şi-a re­tras supărat poezia din faţa mea. A avut dreptate s-o facă, pentru că eu cred că Dumnezeu ştie gramatică. Aceasta, cum susţin lingviştii, e de la Dumnezeu.

Deşi nu exclud deloc intervenţia divi­nă în lucrarea creatorilor de frumos.

Dar convingerea mea e că Cel de Sus nu dictează poezii. El îţi poate dicta, cel mult, un cuvânt-două din ele, în jurul cărora urmează deja tu să construieşti Poe­mul, şi să-l realizezi astfel ca să nu-l de­cepţionezi pe Cel care ţi l-a sugerat.

Un ucenic bun îl cunoşti după în­trebări.

Un învăţător bun îl cunoşti după răspunsuri.

Îl întreb pe un bolnav:

– Cum e?

– Mai bine.

În anumite contexte calificativul înso­ţit de grad de comparaţie – în acest caz „mai bine” – înseamnă mai puţin decât calificativul însuşi.

„Mai bine” nu se ridică nici măcar la ştacheta lui „bine”, deşi adverbul „mai” serveşte gramatical, de regulă, la forma­rea gradului comparativ de superioritate.

La fel: fraza „te iubesc foarte mult!” sau „nespus de mult”, rostită de îndrăgos­tiţi, înseamnă mai puţin decât sincerul şi concisul „te iubesc”.

Câteodată strictul necesar de cuvin­te spune mult mai mult decât adaosurile care vor să le confirme sau care intenţio­nează să convingă mai lesne destinatarul.

Pe o scenă: un actor bun nu minte nici chiar atunci când spune minciuni.

Am venit pentru prima dată la Chişinău fiind elev. Când mama, care mă însoţea, a văzut că, aşa cum mă învăţase de mic, le dădeam „bună ziua!” la toţi cei întâlniţi în cale, m-a atenţionat că la oraş acest lucru nu e obligatoriu.

Nu înţelegeam de ce la noi în sat tre­buie să spui „bună ziua”, iar la oraş – nu. M-am conformat, dar nu de tot, dându-le în continuare „bună ziua” doar la miliţieni. Mă temeam de ei şi nu ştiu de ce credeam că – dacă n-am să-i salut – au să mă aresteze.

În anii de Renaştere Naţională, buna mea mamă venea la Chişinău să asiste la unele mitinguri de protest. Îi făcea plă­cere să strige şi ea împreună cu cei mulţi „Limbă! Alfabet!” şi „Jos Mafia!”, deşi nu ştia prea bine cine e Mafia, ea între­bându-mă discret la una dintre manifestații dacă acesta e numele soţiei lui Grossu, şeful de la partid.

Mergeam pe atunci cu ea pe stradă şi multă lume ne saluta.

Întoarsă în sat, le povestea rudelor noastre despre mitinguri, iar unul dintre reproşuri a fost că nu ţinusem cont de sfatul pe care mi-l dăduse în copilărie şi dădeam în continuare „bună ziua!” la toţi trecătorii.

Ironia ei subtilă rostită şi cu o doză de mândrie însă spunea altceva: că atunci când, copil fiind şi venise pentru prima dată la Chişinău, băiatul ei saluta pe toată lumea, iar în acele zile – îl saluta ea pe băiatul ei.

Cea mai scurtă rugăciune a mol­doveanului: „Of!”.

Mai înainte de apariţia internetu­lui, un consângean destul de căpătuit mă invitase să-i păşesc pragul casei. O casă mare, prin ale cărei camere m-a purtat ca să-mi arate luxul lor, dar în care n-am văzut nicio carte şi, cum locuia în acel adevărat palat doar el, acesta mi s-a părut pustiu.

Mesele au fost grele de bucate, şi vi­nul servit fusese de colecţie.

Înainte de a ne lua rămas-bun, când acesta mi s-a lăudat:

– Am de toate!, cu riscul de a-l supă­ra, am remarcat:

– Doar ţi se pare, amice, că ai avea de toate. Dacă într-o casă ca aceasta nu ai măcar o singură carte şi un copil care să o deschidă, cred, chiar dacă s-ar putea să şi nu am dreptate, că nu ai nimic.

Zilele trecute, Universitatea „Ale­cu Russo” din Bălţi i-a acordat titlul de doctor honoris causa lui Gheorghe Mustea. Acolo compozitorul a povestit despre o colaborare a noastră de la înce­putul anilor ’80. Am scris atunci un text pe care Gheorghe Mustea l-a pus pe mu­zică. Cantata „Patria” însă a fost oprită de cenzură.

Gheorghe Mustea povesteşte:

– Membrii Consiliului Artistic de la Radioteleviziune s-au speriat: „Despre ce fel de Patrie e vorba, atunci când autorul afirmă:

Ţară întoarsă pe pământ din cântec

şi din balada celor trei păstori…

Ce are balada celor trei păstori cu marea Uniune Sovietică? Aici e vorba de altă Patrie!”, au afirmat ei categoric.

Cele două patrii, a autorului textului şi a membrilor Consiliului Artistic, mol­doveni cu toţii, nu coincideau şi nu se suprapuneau.

Abia mai târziu patriile ni s-au sin­cronizat: cantata, cu muzica superbă a lui Gheorghe Mustea, a putut fi auzită doar după anul 1991.

– Era foarte greu să-i convingi pe cerberii de la cenzură, dar şi pe băgăto­rii-noştri-de-seamă că acţiunea din ba­lada „Mioriţa” nu se desfăşoară, cum ar fi dorit ei, pe întinsurile nemărginite ale Siberiei, ci chiar în preajma noastră, că­reia greşeam dacă-i ziceam şi ei Patrie, comentase situaţia distinsul compozitor.

Cum arată Dumnezeu?

Cineva a asemuit înfăţişarea Atotţii­torului cu o piatră de ipsos.

De ce Acesta a fost descris ca o pia­tră? mă întrebam mereu, ca să-mi răs­pund: pentru că dacă ar fi fost folosită oricare altă asemănare, s-ar fi pus aceeaşi întrebare.

Credincioşii sunt de două catego­rii: unii cred, iar ceilalţi, cei mai mulţi, cred că cred.

Credinţa din inimă e un har. De multe ori am impresia că omul se naşte cu ea. Cei care o regăsesc au avut-o într-înşii, doar că aceasta a vegheat până în clipa când s-au întâlnit cu taina ei.

Mult mai credincioşi (în necredinţă) sunt necredincioşii: ei cred că nu cred şi de aceea nu cred că cred, necredinţa fiin­du-le unica credinţă, într-un anume sens credinţă şi ea.

Credinţa este puterea care îl trage pe om în sus, iar necredinţa – forţa care-l trage în jos.

Omul care nu crede trăieşte cu fruntea urcată în cerul arhanghelilor, dar – cu su­fletul coborât în rândul animalelor.

A nu crede înseamnă a întreba despre Dumnezeu: cum?, a crede înseamnă a pune credinţa ta înaintea cunoaşterii.

Blaise Pascal (1623-1662), care ezita­se şi el între credinţă şi necredinţă, con­cluzionase până la urmă că e mai prefe­rabil să credem în Dumnezeu, chiar dacă ne îndoim de existenţa Lui, decât să nu credem, pentru că în primul caz tot ne alegem cu ceva, pe când în al doilea caz nu avem nimic de câştigat.

La acestea savantul francez adaugă că dacă credem şi Dumnezeu nu există, nu pierdem nimic, iar dacă nu credem şi Dumnezeu există – pierdem totul.

Un cunoscut de-al meu, orb, lo­cuieşte de unul singur într-o casă de la marginea oraşului. Îmi zice: „Când aud o voce, e ca şi cum s-ar aprinde o lumină”.

Hristos a înviat!

Nicolae DABIJA

19 octombrie 2017