Ilie Cristescu: „Poezia chineză aduce un omagiu naturii”

Poezia chineză contemporană creează o stare de armonie, de o trăire şi o privelişte de excepţie în lume. Faptul că vin cu altfel de imagini, pe care nu le-am întâlnit şi care vin să te aducă într-o stare de contemplare, de meditaţie, de a gândi mai mult, de a trăi mai mult, de a spune mai mult, de a simţi mai mult, este un fenomen pentru noi. Eu, ca poet, consider că poezia chineză aduce un omagiu naturii, aduce un omagiu omului, aduce un omagiu nevoii de a fi mai bun, este un lucru formidabil – nevoii de dragoste. Este împlinită, este cântată, este răsfăţată, este însingurată uneori ca să dea dimensiunile omului care o poartă. Nu pot să nu mă refer la Jidi Majia. Când a venit la Bucureşti l-am întâmpinat, citindu-i de fapt dinainte versurile, fiind încântat, copleşit de imaginile, de metaforele, de personificările, de aceşti cai frumoşi ai gândurilor. N-am putut să nu mă duc şi să nu-l aştept la Muzeul Literaturii, şi cu ce l-am aşteptat, cu inima şi cu sufletul, dar şi cu o statuie făcută. A rămas el, puţin, aşa derutat, ce s-a întâmplat. Zic, acesta este omagiul meu, omagiul pe care eu l-am simţit. Merită ca Jidi Majia să-şi aibă o statuie în România şi i-am prezentat-o atunci şi acum se află în curtea casei mele, care are o deschidere spre stradă, şi acolo sunt încă doi prieteni de-ai mei, două statui – e vorba de marele poet patriot român şi cu care am fost prieten din 1962, Adrian Păunescu, şi un alt poet care de asemenea mi-a fost drag şi prieten, şi care au stat şi au locuit la mine şi au scris acolo, este vorba de Grigore Vieru. Acest triumvirat pentru mine este o necesitate şi o bună stare. Când intru, îi întreb ce mai fac, ce-au mai scris, unde au mai fost şi toată lumea care trece cu câtă ardoare stă şi-i priveşte şi se pozează. Mai ales că vin copiii şi pun flori. E o chestiune care te înfioară, te înfioară frumos şi mai ales că duci dorul lor. Am fost aici la un festival de globalizare şi cultură în care spuneam că este foarte important ca şi globalizarea să aibă anumite graniţe, pentru că trebuie să păstrăm foarte mult personalitatea locului şi a stării respective.