◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro14.07.2024

Revista „Eroii Neamului”,
nr. 1-2 (59-60), Iași, mai 2024. „Au fost tăind
un brad bătrân… ”

Titlul reprezintă, de fapt, primul vers al poeziei „Brad bătrân” scrisă de nimeni altul decât de Nicolae Iorga, considerat a fi cea mai proeminentă personalitate a României încă de la începutul veacului al XX-lea. Cine și-ar fi putut închipui că pe biroul său de lucru de la vila din Sinaia, acolo unde „bătrânul” Nicolae Iorga se retrăsese deliberat spre a-și afla oaza lui de liniște creatoare după cutremurul devastator din noiembrie 1940, care făcuse cumplite ravagii prin tot Bucureștiul, dar și pentru a se adăposti întrucâtva din calea pericolului iminent al războiului ce se tot apropia, se va găsi manuscrisul acestei poezii, compusă premonițial cu doar o zi înaintea asasinării sale? După cum consemnează istoria și este îndeobște cunoscut, Nicolae Iorga, cu aura sa dobândită și recunoscută de academician, enciclopedist și filozof al istoriei, dar și de strălucita și îndelungata sa activitate politică desfășurată în calitate de ministru, parlamentar, prim ministru, odată cu scoaterea, în 1932, în afara legii a Gărzii de Fier, o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere, și-a atras antipatia fondatorului acesteia, Corneliu Zelea Codreanu și atacurile furibunde ale legionarilor, îndeosebi după suprimarea liderului lor, găsindu-l principal vinovat. În 1940, pe fondul cedării Basarabiei și a Bucovinei de Nord sovieticilor, dar și a cedării Transilvaniei de Nord, urmare directă a Dictatului de la Viena, regimul regelui Carol al II-lea, susținut de Nicolae Iorga, s-a prăbușit și, în urma unei agravante crize politice și morale, în România s-a instaurat Statul Național Legionar, sprijinit de un guvern legionar, în care teroarea s-a manifestat fățiș în toate structurile sale. Pradă acesteia avea să-i cadă și Nicolae Iorga, atunci când în după amiaza zilei de 27 noiembrie a fost ridicat de la Sinaia de un grup de legionari și dus cu forța în pădurea Strejnicu de lângă Ploiești, unde a fost ucis mișelește, „împușcat de nouă ori cu pistoale de 7,65 și 6,35 mm și fiind abandonat în pădure”, după cum s-a consemnat ulterior. Așa „au fost tăind un brad bătrân”, în vârstă de 69 de ani, care se numea Nicolae Iorga, găsindu-i-se doar „vina” că „făcea prea multă umbră” … Vestea cutremurătoare a asasinării sale a cuprins nu numai toată România, ci și întrega lume, astfel că, sub semnul indubitabil al elocinței sale, „47 de universități și academii de pe întreg mapamondul au arborat drapelul în bernă.” Așadar, anul acesta se vor consemna 80 de ani de la tragica sa dispariție, astfel că, în sensul tradiției românești a rememorării personalității lui Nicolae Iorga, pe care strălucitul critic literar George Călinescu îl considera „un Voltaire al României”, se cuvine să aruncăm fie și o succintă privire peste „prea multa umbră” lăsată posterității sale. De mare ajutor în această sumară, dar curajoasă „întreprindere” mi-a fost însuși Nicolae Iorga, prin impresionanta sa scriere autobiografică: „O viață de om – așa cum a fost”, editată în 3 volume, în anul 1934, la 63 de ani, după ce s-a retras din politică, considerându-și încheiată misiunea vieții. Peste timp, mai întâi, în 1972 și apoi, în 1984, Editura „Minerva” reeditează memorabila scriere, despre care istoricul Mihai Berza avea să afirme: „Este una dintre cele mai frumoase cărți din câte s-au scris în limba românească.” Urmărind firul autobiografic, dar și cel al numeroșilor săi biografi, aflăm că Nicolae Iorga s-a născut la Botoșani, la 5 iunie 1871, după 21 de ani de la nașterea, tot în zona Botoșanilor, a lui Mihai Eminescu. Se va împlini anul viitor un veac și jumătate de atunci! Încă de pe vremea cursurilor primare și a celor liceene făcute la vestitul liceu „Laurian” din localitate s-a dovedit a fi un elev „minune”, impresionându-și dascălii cu ușurința asimilării cunoștințelor de limba română și istorie. Rămas de mic orfan de tată, în liceu a început să dea meditații colegilor, „pentru a spori veniturile familiei”. Tot în acea perioadă, la treisprezece ani, a debutat publicistic în ziarul „Românul” condus de unchiul matern Em. Arghiropol. Doi ani mai târziu, în 1886, după o amintită „catastrofă școlară”, se înscrie și este admis cu bursă la Liceul „Național” de la Iași, devenind un liceean model, apreciat, deopotrivă, de către junimistul Vasile Burlă, filologul Al. Philippide, profesorii: Al. Șuțu, O. Teodorescu și X. Gheorghiu, care i-au încurajat dorința sa multilingvistică de a vorbi fluent franceza, germana, italiana, latina și greaca. În același timp devine însă și un elev „rebel” datorită interesului manifestat față de curentul marxist al timpului, de care s-a dezis mai târziu. În 1888 a fost considerat unul dintre cei mai buni absolvenți ai „Naționalului” ieșean, fapt ce i-a deschis calea Universității, unde a trecut excelent examenele Facultății de Litere, iar la sfârșitul primului an, cu dispensa ministerială primită, și-a dat toate examenele facultății, astfel că la sfârșitul anului și-a susținut și licența, obținând „magna cum laude” în urma unei dizertații magistrale despre literatura greacă, cu care a uimit corpul profesoral al facultății și în special pe ilustrul istoric A.D. Xenopol, care l-a considerat „o minune de om”, propunându-l pentru o bursă de studii în străinătate, dar și pentru primirea postului de profesor la Universitate. Cu toate că exista precedentul „caz” al lui Titu Maiorescu, Senatul a respins propunerea, socotindu-l… „prea fraged”. Ca tânăr licențiat și „trăitor de Iași”, Nicolae Iorga s-a implicat în efervescenta viață culturală a „Cetății de pe cele 7 coline”, participând activ la prelegerile Junimii, publicând în „Convorbiri” un eseu memorabil despre poeta Veronica Micle, se opune public, cu argumente solide, încercării de defăimare a lui Ion Luca Caragiale, participă la înmormântarea lui Ion Creangă, cercetează asiduu file de cronici și vechi documente istorice din arhivele ieșene, publică numeroase articole de opinie în presa locală, debutează ca poet și critic literar. Primește, totuși, postul de profesor de latină la liceul din Ploiești, unde va avea posibilitatea să-i cunoască pe Odobescu, Vlahuță, Caragiale, Hajdeu, Tocilescu și DobrogeanuGherea. Prevalându-se de bursa acordată, în perioada 1890 – 94, studiază în străinătate, în Italia, apoi în Franța, unde își aduce contribuția la Enciclopedia franceză. De aici a studiat în Anglia și Italia, aflându-și informațiile necesare pentru teza de doctorat în limba franceză, obținută în 1893. Mai departe, la Universitatea din Berlin, teza sa impecabilă despre Tohmas III, redactată în limba germană în mai puțin de un an, nu este acceptată decât de Universitatea din Leipzig, după ce a fost evaluată de trei mari savanți germani, fiind apoi și publicată la Paris. În paralel, în țară publică un volum de poezie „Poezii, Poeme” și altul de „Schițe din literatura română”. Spre sfârșitul anului 1894 se întoarce în România cu două doctorate, cu un impresionant bagaj de cunoștințe acumulate și cu aprecieri elogioase din partea multor universități și a numeroaselor reviste de înaltă ținută europeană. Primește, în urma unei apreciate dizertații susținute, postul de profesor suplinitor la catedra de istorie medievală a Universității din București, iar anul următor, pe cel de profesor titular, o adevărată performanță pentru cei 24 de ani ai săi. Continuându-și neobosit cercetările istorice și sporindu-și mereu activitatea publicistică, între care al zecelea volum Hurmuzachi și două volume din „Istoria modernă a României”, în 1897, Nicolae Iorga a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Anul 1900 îi conferă lui Nicolae Iorga o largă notoreitate în lumea culturală din țară și din străinătate, datorită remarcabilei sale contribuții aduse istoriei României și identității poporului român; vocea sa dovedindu-se a fi una cu adevărat „reformatoare”. În 1901 se recăsătorește cu Catinca Bogdan, soră a istoricului cultural Gh. Bogdan – Duică, care-l va ajuta, la Budapesta, să copie și să traducă documente maghiare despre Istoria Transilvaniei și despre Mihai Viteazul, precursor al Unirii Principatelor, de la a cărei moarte se împlineau trei veacuri. Îmbinând cu pasiune catedra universitară cu jurnalismul cultural și politic, din 1903, conduce revista „Semănătorul”, devenită o tribună a naționalismului cultural și didacticismului și publică cu o prolificitate de invidiat zeci de volume pe an. În 1905 este ales deputat independent și din 1906 se alătură Partidului Conservator, an în care scoate propria publicație „Neamul Românesc”, iar din 1907 al doilea periodic „Floarea Darurilor”, criticând în cele două reprimarea răscoalei țărănești și demascând situația țărănimii române, „ajunsă cea mai primitivă din toată Europa”; astfel, înregistrând o creștere semnificativă a popularității sale, fiind reales ca deputat. În 1908, se retrage cu locuința la Vălenii de Munte, acolo unde a fondat „o școală de vară”, o editură proprie cu tipografie și suplimentul literar al revistei „Neamul Românesc”. Practic, datorită lui Iorga, în 1909, localitatea prahoveană a devenit „un centru studențesc cultural cu proprie finanțare”, stârnind panică în Austro-Ungaria. În 1911, după ce a ținut impresionantul său discurs despre „Filozofia istoriei”, a devenit membru titular al Academiei Române. Participând, în 1913, la Congresul Internațional de Istorie de la Londra a propus noi moduri de abordare a medievalismului. Invitat apoi să țină discursuri la Academia din Belgrad și la Ateneo Veneto din Italia, în 1914, la inaugurarea în București a Institutului de Studii Sud-Est Europene statul român i-a acordat distincția Bene Merinti, pentru inițiativa și demersul înființării acestuia. După Războiul Balcanic, la care participase stăpânit de cauza unității naționale, în 1915, când România își menținea încă neutralitatea în Primul Război Mondial, Nicolae Iorga s-a declarat pro-antantist, întrezărind astfel recuperarea Transilvaniei, Bucovinei și celorlalte ținuturi românești stăpânite de Austro-Ungaria, militând pentru alianța cu Puterile Antantei. Odată produsă, Nicolae Iorga o salută cu entuziasm: „A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre.” Începutul dezastruos al luptelor armatei române pe fronturile din Ardeal și de la Dunăre și iminenta cădere a Bucureștiului avea să-i inspire lui Nicolae Iorga fulminantul său discurs mobilizator rostit în Parlament în 14 decembrie 1916. Intitulat Rezistență până la capăt, oratorul și-a exprimat „toată încrederea, sprijinită pe îndelungata cercetare a unui trecut de atâtea secole, că totuși dreptatea elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită (…)”. Refugiat la Iași, devenită Capitala Rezistenței până la capăt, N. Iorga susține cauza Războiului Reîntregirii, scriind aproape de unul singur gazeta Neamul Românesc, ținând aproape și de ziarul România, organul al guvernului, în care scrie articole mobilizatoare. La cererea editurii franceze Hachette scrie „O nouă istorie a poporului român” și continuă să predea cursuri la universitate. După înfrângerea Germaniei, participă, la 1 Decembrie 1918, la Adunarea Națională de la Alba Iulia, exprimându-și entuziasmul. Este ales primul Președinte al Senatului României Mari. De aici, în perioada anilor 1919 – 30, parcurge o carieră politică și publicistică de-a dreptul impresionantă, acordându-i-se titlul de DHC de către numeroase academii și universități din America și Europa, devine rector al Universității bucureștene și editează peste 40 de volume anual. În aprilie 1931, întors din exil, regele Carol al II-lea îl desemnează pe N. Iorga Prim-ministru al României, pe fondul popularității de care acesta se bucura. Deși bine intenționat, în scurt timp, însă, datorită rupturii alianței politice a PND cu PNR și PȚ, privind invalidarea regelui controversat, dar și a conflictelor cu Garda de Fier, în mai 1932, Nicolae Iorga demisionează și se întoarce la viața academică, continuându-și cu aceeași asiduitate elaborarea și editarea vastelor sale lucrări istorice și memorialistice. Pentru a lega firul „biografic” parcurs, să menționăm că după odiosul asasinat al lui Nicolae Iorga, pe biroul său de la Sinaia s-au găsit manuscrisele „Istoriologiei umane” și poezia „Brad bătrân”, scrisă cu doar o zi înainte. Demnă de reținut este premoniția primului vers: „Au fost tăind un brad bătrân”, al cărui gerunziu plural este tulburător. Nicolae Iorga, recunoscut drept „un Patriarh al Culturii Românești”, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu și, în ciuda „restricțiilor” impuse, i-au fost aduse omagii binemeritate de către istoricul francez Henri Focillon, denumindu-l: „una dintre personalitățile legendare planetare, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane” și de către filozoful C-tin Rădulescu Motru, afirmând că: „…a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt.” Moștenirea lui Nicolae Iorga, ca istoric, critic literar, dramaturg, poet, orator, enciclopedist, filozof, politician, profesor și academician român este una uriașă, cuprinzând peste 1000 de volume și 25000 de articole(!). Numai în domeniul istoric biografii săi conchid la unison: „Nu poți să alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că N. Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental.” În același mod strălucit și posteritatea lui Nicolae Iorga este una covârșitoare, iar pentru a o ilustra semnificativ voi sublinia doar că la UNESCO, forul cultural mondial, fondat în 1945, cu sediul la Paris, România, afiliată din 1956, s-a impus prin cele trei mari personalități ale sale: Dimitrie Cantemir, Constantin Negruzzi și Nicolae Iorga! O mențiune în plus pentru orașul Iași, pe care l-a prețuit ca nimeni altul: „Iașul e, înainte de toate, o biserică – biserica bisericilor trecutului nostru.” Poate că de aceea în semn de cinstire Nicolae Iorga a ctitorit Biserica „Sf. Nicolae”, începută în 1937, terminată și sfințită în 1943, fiind singura biserică ieșeană ridicată de un profesor. (Mihai Caba)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *