„Nu e suficient să facem tot ce ne stă în putință; uneori trebuie să facem și ceea ce trebuie.” (‘It is not enough that we do our best; sometimes we must do what is required.’), zice undeva Winston Churchill, celebru și pentru aforismele sale. În paranteză, dacă lumea îl cunoaște ca politician, în speță ca prim-ministru britanic, ministru al apărării în timpul celui de-al doilea război mondial și neîmpăcat adversar al lui Hitler – el este cel care, printre altele, a afirmat ritos în Camera Comunelor într-un moment dificil pentru Regatul Unit, înaintea Bătăliei Angliei, în iulie 1940: ‘We shall never surrender!’ („Nu ne vom preda niciodată!”) –, ceva mai puțini sunt cei care știu că Churchill a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1953. (În a doua paranteză, tulburător este că avem și noi, în spatiul civilizației românești, varietăți de Churchill sub spectaculoasa formă onomastică „Ciorcilă”, nume cât se poate de real; ar exista deci premisele unei abordări de tipul celei promovate de celebrul englez…) Revenind, fraza de mai sus, cu doza obișnuită de cinism inteligent care impregnează gândurile sale memorabile, ar trebui să fie o invitație la reflecție pentru noi toți, de la talpa la elita politică a țării.
A putea face este, fără îndoială, condiția sine qua non a oricărui angajament și a oricărui act de implicare, în orice domeniu. Necesară, obligatorie, dar nu și suficientă. A putea face ce trebuie constituie, mai departe, a doua condiție necesară, o competență fundamentală care o complinește pe prima în direcția unui scop. A face ce trebuie reprezintă, în această serie, corolarul, realizarea celor două condiții, într-o lucrare sinergică, în care potențialul este convertit în acțiune, iar posibilitatea devine realitate. A face ce trebuie este, în același timp, criteriul care măsoară pragmatismul și eficiența în orice sistem, prin prisma rezultatelor. Fără această perspectivă, totul rămâne un exercițiu în gol, o simulare și un simulacru, un mod de exersare a neputinței, sub aparența înșelătoare a voinței și a efortului implicate plenar, dar într-un act sortit ratării. A face tot ce poți nu trebuie să fie o justificare ori o scuză, și nici un criteriu în actul de evaluare sau autoevaluare. Dincolo de cât ori cât de mult (important, fără îndoială), esențial este cât de bine poți să faci ceva în sensul țelului primordial. Per a contrario, nu trebuie neglijat faptul că și voința, și putința se pot asocia, nu rareori, cu eroarea, cu perspectiva și abordarea greșită a lucrurilor. Realitatea românească ne pune, și aici, la dispoziție o cazuistică bogată.
Fraza lui Churchill este o lecție concentrată de pragmatism britanic, care ar trebui să fie învățată și într-o lume ca a noastră, mai puțin înrobită faptei și ceva mai mult dedată contemplației trândave. Învățată și de școlari, și de profesori, și de cetățenii obișnuiți, și de politicieni, și de executanți, și de decidenți. De pildă, o autostradă sau (ca să nu ne aventurăm în plină utopie) un segment de autostradă (încropit cu infinite tergiversări, în ani întregi) reprezintă rodul unor eforturi care pot conduce la ideea că autorii au făcut tot ce au putut. Dacă lucrarea cu pricina crapă și se sfărâmă în câteva săptămâni (cum se mai întâmplă) înseamnă că cei în cauză nu au făcut ce a trebuit, tehnic vorbind. Dacă la nivel guvernamental, inițiativele unui ministru anulează lucrarea celui anterior, pentru ca, pe ruinele rămase, cel de la pupitrul de comandă să-și ridice propria operă sau, pur și simplu, să șteargă urmele celui dintâi, înseamnă că acesta din urmă face ce poate, dar nu și ce trebuie. Sau face ce trebuie, dar în alt sistem de referință, care nu se suprapune cu interesele comune, ci doar cu unele mult mai restrânse, inclusiv de natură politicianistă.
Dacă tot vorbim de ce trebuie şi ce nu trebuie, trebuie să insistăm asupra unui aspect de natură semantică, cu implicaţii morale şi nu numai. Problema lui a face ce trebuie nu ţine numai de competenţă, ci şi de unghiul de raportare la necesitate, de sensul atribuit lui ce trebuie. Este un mod de a proiecta o lumină etică asupra capacităţii de a face ce trebuie, în absenţa căreia necesitatea trece prin grave mutaţii în jocul intereselor şi al întâmplării. Există un ce trebuie obiectiv şi un ce trebuie, să-i spunem aşa, subiectiv. Unul care exprimă necesitatea oficială, determinată de interesul colectiv, de obligaţia instituţională şi profesională, altul care implică în joc necesitatea individuală, generată de interesul partinic, de grup, de clan, de familie/familii sau personal. Sunt perspective și moduri diferite, deseori aflate în antiteză, de a trata ideea de necesitate. În exerciţiul puterii, pe trepte diferite ale autorităţii şi ale piramidei sociale, unii amestecă în mod voit planurile şi dimensiunile necesităţii, aşezând-o pe cea din a doua categorie peste prima, confundând voit interesul personal ori de grup cu cel colectiv. În baza experienţei şi a „expertizei” în materie, care le-au dezvoltat competenţe speciale, ei pot lăsa impresia, şi induce astfel în eroare structurile şi persoanele pe care le guvernează, că lucrează în interes general, când, de fapt, eforturile lor cultivă cu asiduitate şi cu toate instrumentele manipulării interesul individual sau de clan. Mai mult chiar, în beţia puterii şi în exercitarea discreţionară a autorităţii, ei chiar ajung să creadă, în mod paranoid, că realitățile și proiecțiile se suprapun şi ce trebuie în sens general se confundă cu ce trebuie în înţeles particular. În acest exerciţiu, actorii duplicitari și manipulatori ai interesului egocentric consacră, uneori cu deplin succes, ideea că fac ce trebuie. Şi, într-adevăr, fac ce trebuie. Dar într-un sens restrâns, şi nu într-unul cu vocație colectivă, deschis către așteptările și aspirațiile comunității. Prin urmare, a face ce trebuie nu reprezintă, în sine, o garanţie. Ce trebuie generic devine ce trebuie obiectiv atunci când este validat de interesul comun, girat de responsabilitate şi morală, garantat de itemii, criteriile şi obiectivele care i se subordonează.
Poate că principala provocare cu care ne confruntăm toți, indivizi și națiune, este exact aceasta: să facem ceea ce trebuie. Dar cine ne spune ce trebuie să facem? Ce trebuie să facem ca să facem ce trebuie? Iată două întrebări-cheie, care trebuie să ne dea de gândit… În plan individual, bunul-simț, educația, valorile, reperele, idealurile și proiectele după care ne conducem. În orizont profesional, competența, direcția, managementul și programele instituționale. La nivel național, inteligența, înțelepciunea și onestitatea politicienilor, care ar trebui să conducă țara în baza unui proiect, în linia unor obiective clar definite. Altfel, lăsăm deplină libertate de manifestare acelui ce trebuie care exprimă necesitatea particulară a unor persoane sau a unei minorități, în deplină contradicție cu ceilalți, chiar cu sfidarea intereselor majorității. Și astfel, calea eșecului este larg deschisă pentru toți, indivizi, societate, națiune. Istoria este plină de eșecuri răsunătoare, rezultate din faptul că cei care le-au determinat, personalități învestite cu răspundere la diverse niveluri, lideri instituționali, sociali ori politici, au făcut tot ce au putut. Uneori, această perspectivă, insuficientă și riscantă, a condus, mai devreme sau mai târziu, în prăpastie. În schimb, victoria a fost mai mereu de partea celor care au făcut ceea ce trebuie pentru oamenii și naţiunea lor. Iar unul dintre aceștia este Churchill, cel care ne-a provocat reflecția de față. Ca principiu al devenirii noastre, în baza marilor proiecte pe care încă nu le avem, pentru a scăpa din degringolada în care trăim, pentru a crește ca națiune, pentru a deveni o țară respectată în Europa și în lume, pentru a ieși de „sub vremi” și a răzbi în istorie, ne trebuie oameni competenți și apți moralmente să facă ce trebuie întru atingerea acestor idealuri, grele, dar nu imposibile.
Sorin IVAN / UZPR