Cred că cei mai mulţi dintre noi am stat, la un moment dat, şi ne-am gândit ce mult a însemnat/a cântărit o întâlnire/o anumită întâlnire în viaţa noastră!…
Şi, da, curat lucru: contează foarte mult o întâlnire, adevărată, în viaţa noastră!…
Pornind de la întâlnirea cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu Sfinţii Săi şi ajungând până la întâlnirea cu oamenii, mai ales cu Omul, şi nu oricând sau oriunde ci, la momentul şi la locul potrivit!…
Practic, viaţa noastră este un parcurs care constă în asemenea întâlniri, providenţiale/proniatoare, care, dacă sunt corect percepute şi serios asumate ori însuşite sunt cruciale, ducând la schimbarea, transformarea şi, de ce nu, chiar la transfigurarea noastră, ele fiind momente/prilejuri de sinceră şi profundă revelaţie sau descoperire, a lui Dumnezeu, a semenilor noştri şi, în special, a noastră, a eului şi sinelui nostru, al fiecăruia!…
Între altele, ceea ce-i apropie pe oameni în diferite întâlniri, pe care, dacă le ratăm pierdem foarte mult, poate chiar totul, este dragostea, iubirea, şi, aici, trebuie să ne aducem cu toţii aminte, de frumoasele întâlniri atunci când eram îndrăgostiţi – ce stări de beatitudine trăiam atunci, ce fiori produceau toate aceste superbe evenimente iar ceea ce-l face pe om să se îndepărteze/să se înstrăineze de celălalt, de fratele şi de semenul său, afectând/alterând astfel comuniunea şi, deci, distrugând comunitatea, este comportamentul bizar, ipocrit şi făţarnic adică atitudinea nesinceră şi duplicitară, care a distrus familii, neamuri, popoare, imperii, comunităţi, echipe şi instituţii şi, mai mult decât atât, a atras mânia multora şi ura sau răzbunarea altora!…
În fond, într-o lume plină de singurătate şi de egoism, de brutalitate, cinism şi dualism, viclenie şi meschinărie, merită a trăi şi a consuma, până la capăt, oportunitatea ori şansa întâlnirii, care de fapt, ne duce la om şi, îndeosebi, la Dumnezeu, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie fiind plină de asemenea pilde/exemple memorabile, sfinţitoare, tămăduitoare şi, mai ales, mântuitoare!…
De cele mai multe ori vindecarea cuiva se poate realiza în urma unei întâlniri, mult folositoare, punând la bătaie omul din noi care (mai) are darul, puterea sau capacitatea de a-l asculta pe cel aflat în suferinţă, neputinţă, lipsă şi boală, de orice fel ar fi, care mai poate împărtăşi un zâmbet, sincer şi autentic, care mai poate râde cu cel ce râde, cânta cu cel ce cântă şi plânge cu cel ce plânge!…
Altminteri, cine nu-şi aminteşte de întâlnirile cu oameni aleşi, speciali, sinceri, demni, corecţi şi oneşti, cu adevăraţi eroi, sfinţi ori oameni – simbol, cu oameni discreţi dar concreţi, muncitori dar simpli, capabili dar modeşti, smeriţi dar altruişti, harnici şi darnici, cumpătaţi dar dinamici şi ce bucurie ne provocau toţi aceştia!…
Unde sunt, astăzi, toţi aceştia?…
Ei (mai) sunt, există în continuare, această categorie de oameni, nobili şi eleganţi, delicaţi şi sensibili, însă nu (mai) avem noi timp să-i vedem şi să-i întâlnim, fără să conştientizăm faptul că ar putea fi ultima, singura ori unica şansă, în acest sens!…
Mai încolo s-ar putea să regretăm dar să fie prea târziu, poate mult prea târziu!…
În altă ordine de idei, dar în același context, vom reține faptul că după Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos, cei care L-au văzut au avut descoperiri legate de propria lor persoană şi atunci ochii lor, descrişi de evanghelişti „ca legaţi”, au văzut în Cel Care era în faţa lor pe Dumnezeu – Omul Cel înviat şi aducător de viaţă nouă şi veşnică. Aşa s-a întâmplat cu Maria-Magdalena, care L-a confundat pe Învăţătorul cu un grădinar, cu ucenicii care merseseră la pescuit și L-au confundat cu un negustor care dorea să le cumpere peştele, cu Luca şi Cleopa în drum spre Emaus, care L-au confundat cu un călător oarecare. Ucenicii din foişor nu au fost convinşi că Învăţătorul a intrat la ei prin uşile încuiate şi de aceea nu au putut să-l convingă nici pe Toma, care nu era cu ei, fiind nevoie de pipăirea rănilor. Abia după descoperirea şi „dezlegarea ochilor”, oamenii înţeleg Cine îi vizitează şi Cine este Cel Care le descoperă adevărul despre viaţa veşnică!…
Altfel spus, femeia samarineancă nu-L cunoştea pe profetul Iisus din Nazaret. Poate că auzise de El, pentru că vestea minunilor circulă cu o viteză foarte mare, indiferent de perioada istorică în care se petrece, atât atunci, cât şi astăzi. La fântâna lui Iacob, ea se întâlneşte cu un străin care-i cere apă, în pofida regulilor stricte legate de atitudinea iudeilor faţă de samarineni. Abia după o discuţie lungă cu acest străin, care-i vorbeşte despre închinarea „în Duh şi în Adevăr” sau cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii, cum avea să fie definită mai târziu de părintele Dumitru Stăniloae, femeia străină de neam Îl cunoaşte pe Mântuitorul ei personal, Căruia Îi urmează, aşa cum ne spune Tradiţia!…
A fost nevoie de un drum, de un fel de pelerinaj interior, către propria inimă, unde urma să aibă loc întâlnirea adevărată cu Mântuitorul Iisus Hristos, atât la ucenici, cât şi la femeia samarineancă. Întâlnirea cu Dumnezeu se produce la iniţiativa Acestuia, iar rugăciunea noastră este o pregătire a sufletului pentru a nu o rata, pentru a ne da seama, a fi cu ochii deschişi să vedem ceea ce nu poate fi văzut în mod obişnuit şi, mai ales, să simţim ceea ce nu poate fi simţit de către omul care nu-şi pune problema întâlnirii cu Dumnezeu. Drumul creştinului către această întâlnire poate fi mai lung, chiar întreaga viaţă, ori mai scurt, după cum este voia Domnului, însă el trebuie parcurs în mod obligatoriu de către fiecare în parte. Mântuitorul ne poate vizita chiar în cele mai neaşteptate locuri, condiţia fiind pregătirea noastră să-L vedem, pe care El, ca Dumnezeu, o cunoaşte desigur. Poezia-metaforă a lui Radu Gyr despre felul în care Iisus l-a vizitat pe un deţinut în celulă cred că este grăitoare în acest sens!…
Pregătirea noastră pentru întâlnirea lui Dumnezeu are loc zilnic, atunci când ne facem pravila, mergem la biserică sau ajutăm pe cineva. Toate acestea au ca scop înmuierea inimii noastre, astfel încât să devină sensibilă la vederea lui Dumnezeu, să simtă prezenţa Lui şi să dea de ştire „ochilor şi minţii” despre aceasta, ca omul să primească descoperirea cu toată fiinţa lui, suflet şi trup. Doar aşa va reuşi să se asemene tuturor celor care S-au întâlnit cu Dumnezeu şi s-au schimbat pentru totdeauna, începând cu ucenicii şi femeia samarineancă, pe care o pomenim în această duminică, a cincea după Sfintele Paști!…
Cu alte cuvinte, Femeia din Sihar a devenit pe bună dreptate un exemplu pentru creştini. A primit şi un nume legat de lumina lui Hristos. Chiar dacă din Evanghelie nu reiese că ar fi făcut ceva ieşit din comun. Dimpotrivă, ea L-a contrazis pe Iisus Hristos – Fiul Omului şi a stat de vorbă cu El ca şi cu un om obişnuit. Numai la auzul trecutului ei tumultuos a stat pe gânduri şi a început să întrebe despre locul de închinare. Răspunsul Mântuitorului Iisus Hristos ne dă peste cap aproape orice credem noi despre biserici, aşa cum a dat peste cap credinţa contemporanilor despre rugăciune şi relaţia omului cu Dumnezeu. Templul din Ierusalim era pentru poporul evreu atunci un loc de pelerinaj fără care nu se putea concepe credinţa mozaică. Samarinenii îşi formaseră, din motive istorice, un alt loc înalt de închinare. Se certau despre locul acesta şi femeia ţine neapărat să întrebe un om al lui Dumnezeu, un proroc, cine are dreptate? Mântuitorul nu dă dreptate nimănui în acest caz. El doar spune că abordarea este greşită!…
Acest discurs al lui Iisus Hristos – Fiul Omului a fost interpretat literal mai ales de tradiţia protestantă, atunci când aceasta a înţeles că ar putea renunţa la ideea de lăcaş sfânt sau simbol religios şi să considere întreaga lume loc de închinare. Mântuitorul însă nu desfiinţează templul, ci spune că atitudinea omului este mai importantă decât locul unde se roagă şi Persoana Căreia omul se roagă face ca rugăciunea să aibă sens şi finalitate!…
În acest sens, ne întâlnim adesea şi astăzi cu oameni care văd în biserici nişte rămăşiţe ale unei aşa-zise abordări infantile a relaţiei cu divinitatea. Pentru ei divinitatea poate însemna aproape orice lucru de pe pământ sau din Univers, iar relaţia omului cu aceasta nu trebuie intermediată de nimeni. În acest fel, contemporanii noştri au transformat ateismul într-un fel de religie în care nimicul care umple tot devine un ecou ce răspunde previzibil oricărei interogări sau oricărui apel din partea omului. Să încerci să crezi că Dumnezeu este şi om în acelaşi timp nu are nici un rost în astfel de circumstanţe!…
Dacă ne întoarcem la femeia samarineancă vom vedea că Iisus Hristos (Omul – Necunoscutul) care i-a cerut apă S-a transformat în timpul discuţiei într-un proroc demn de crezare, iar la final în Cel despre care a meritat să propovăduiască în oraşul ei, chiar dacă oamenii ar fi putut să nu aibă încredere în cuvintele ei. Cu toate aceste riscuri, femeia a devenit apostol şi Iisus Hristos S-a făcut cunoscut, prin apelul ei, măcar unora din acel oraş!…
Iisus Hristos – Omul – Necunoscutul acesta care poate să ne ceară apă în cele mai neaşteptate condiţii este Dumnezeu, Cel care ne cunoaşte inimile şi aşteaptă să-I răspundem, chiar dacă am mai pune întrebări ca să primim răspunsuri suplimentare. Ideea este să-L lăsăm să Se apropie de noi şi să mergem acolo unde ne indică, după ce ne cere apa. Numai aşa vom putea găsi, la rândul nostru, apa de care avem atâta nevoie!…
În închere deci, haideţi să nu uităm că o întâlnire poate fi un binecuvântat prilej de bucurie, fericire, comuniune, comunitate, viaţă, veşnici şi mântuire!…
Altfel spus, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne (mai) ofere ocazia/şansa unei asemenea întâlniri, reale, sincere, autentice şi adevărate, a omului cu OMUL iar noi, între noi, oamenii, să ne (mai) întâlnim, sănătoşi, frumoşi, bucuroşi şi cu folos!…
Stelian Gomboş/ UZPR