Mihaela Albu: „N. I. Herescu – un aristocrat al culturii române”

Consecventă preocupărilor de mai bine de două decenii pe linia recuperărilor și evaluărilor critice, atât a presei cultural-literare cât și a personalităților din spațiul euro-atlantic ce au marcat exilul românesc postbelic, dna Mihaela Albu revine editorial, în colecția „Cărțile exilului” a Editurii Aius din Craiova (260 p.), cu monografia, prima ce i se dedică ilustrului cărturar, „N. I. HERESCU – Un artist al culturii române” (5 dec. 1906, Turnu-Severin – 19 august 1961, Zürich), scriitor, traducător, jurnalist, „profesorul de boierie” (V. Ierunca), „ultimul aristocrat al exilului” (M. Eliade).

Conștiința culturală românească fusese pregătită printr-o ediție parțială a operei lui N. I. Herescu (Destin fără moarte. Pentru clasicism, M.N.L.R., 2011), iar acum, prin monografia de față, i se statuează acestui savant clasicist – „aristocrat-erou” al culturii române din exilul românesc (Liviu Franga) -, în deplină cunoștință a cercetării istorico-literare, „un loc de frunte”, nu numai binemeritat dar și ilustrativ pentru o întreagă generație de spirite eminente, al căror destin s-a rupt în două etape („cea trăită în țară”, cunoscută, și „cea dusă în exil”, mai puțin cunoscută lumii noastre culturale): Mircea Eliade, Al. Busuioceanu, Horia Vintilă, Alexandru și George Ciorănescu, George Uscătescu, Ștefan Baciu, Pamfil Șeicaru ș.a.

Mehedințeanul N. I. Herescu, după absolvirea cursurilor la Liceul „Carol I” din Craiova, va urma secția de limbi clasice a Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București (cu „magna cum laude” în 1927), continuându-și studiile la Paris, finalizate cu un doctorat cu tema „Horațiu în lumina criticii moderne” (1927-29). Devenit profesor de limba latină la liceul „Gheorghe Lazăr” din Capitală, iar din 1930 asistent la Universitatea din București, va înainta pe scara ierarhiei universitare până la treapta de profesor (1935), fiind, vreme de un deceniu, titularul catedrei de limba și literatura latină. A fondat Institutul Român de Studii Latine din București, editând „Revista clasică”. În 1940 este numit director al Fundațiilor Culturale „Regele Carol I”, făcând parte din consiliile unor instituții de Cultură și Binefacere (Așezământul Național „I. Stănescu”, Ateneul Român, „Societatea „Prietenii Științei” – Craiova, întreținând legături și cu revista „Ramuri”, ba chiar participând la unele șezători literare și citind din scrierile sale alături de N. M. Condiescu, Al. O. Teodoreanu, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Ion Pillat, I. Dongorozi ș.a.

Să reținem că, datorită prestigiului de care se bucura în epocă, ca scriitor și savant, N. I. Herescu, urmându-i lui N. M. Condiescu,  a fost ales de cinci ori, la rând, președinte al Societății Scriitorilor Români (de la 7. V. 1939 până în august 1944).

După 23 august 1944, s-a refugiat la Lisabona, gest dezavuat de unii confrați „progresiști” (Șerban Cioculescu, N. D. Cocea ș.a.), în timp ce oficiosul PCR, „Scînteia”, în spiritul incriminant al „epurărilor” la zi, scria că Societatea condusă de Herescu devenise în anii din urmă „oficină de propagandă legionară și hitleristă”, acuzându-l că „a pus la dispoziția lui Antonescu avutul Societății”!

A protestat aflând că la conducerea catedrei de latină de la Universitate a fost numit mai vechiul ilegalist Al. Graur, declarând cu conștiința împăcată că nu va reveni în România comunizată după Scriptura stalinistă („eu nu voi renunța să fiu un om liber”.

Plecând la sfârșitul lui iulie 1944, cu o misiune oficială, împreună cu familia, pentru a-și desfășura activitatea științifică (în principal de cercetare a unei „Bibliographie de la littérature latine”, ce va fi publicată la Paris) în diferite centre universitare din Europa (pe unde mai fusese și înainte), dar și în interes familial (asistarea de către soție a unui cumnat al său aflat în spital la Viena, tratarea sănătății fiicei sale, Ioana), Herescu, văzând apoi mersul evenimentelor din țară, a refuzat să se mai întoarcă, rămânând în exil (după moartea cumnatului, familia se reunise la Lisabona, găzduiți fiind de familia „amicului” Mircea Eliade, „amfitrioni delicioși”, apoi locuind la hotel), îndurând inerentele greutăți ale traiului zilnic și mai ales dorul de țară. Este, altfel zis, cazul și altor scriitori-diplomați care, surprinși de evenimentul de la 23 august 1944, au rămas în Occident (Al. Busuioceanu,  Eugen Ionescu etc.), deși nu au lipsit gesturi / demersuri de întoarcere, mai întâi înaintate Guvernului Rădescu.

După sejururile în Portugalia și Spania, familia Herescu ajunge la Paris, Onkel Nuca menținându-și cetățenia română dintr-o obligație moral-culturală. În 1948 se afla la Paris (fiica, absolventă de liceu, urma studii superioare la Londra), alături de alți iluștri exilați: Basil Munteanu, Al. Busuioceanu, M. Eliade, Leontin Jean Constantinescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca ș.a.,  participând la constituirea  unui „centru” al rezistenței culturale, al luptei „anticomuniste” și menținerea identității românești, ținând conferințe sub egida Asociației „Mihai Eminescu”, dar fiind implicat și în alte forme de organizare și rezistență culturală („Biblioteca Românească”, conferențiar la Institutul Catolic, diferite reuniuni ale exilaților sau editarea „Luceafărului” (1948), de către Eliade, prima revistă literară a exilului românesc, căreia dna Mihaela Albu i-a dedicat o excelentă cercetare, chiar dacă au apărut doar două numere cu ajutorul fondurilor trimise de generalul Rădescu (v. „Revistele literare ale exilului românesc. Luceafărul. Paris, 1948-1949 – une restitution”, Ed. I.C.R., 2009; ed. II, 2013).

Numele lui N. I. Herescu poate fi întâlnit și în alte publicații din spațiul euro-atlantic ale vremii („Curierul Român” al lui L. J. Constantinescu, „Uniunea Română” înființată de M. Eliade ș.a.), acest „nepot al ultimului ban al Craiovei”, fiu de general, descendent din urmașii Basarabilor, mai exact din Udriște Năsturel, cumnat cu Neagoe Basarab, cum s-a scris, bucurându-se de un larg prestigiu în diaspora românească de pretutindeni.

„Boier de viță, cu ascendențe seculare și ilustre, Herescu nu a făcut caz de această aristocrație (…), a dezvoltat în sine o altă noblețe, pe aceea a sufletului și a minții” (făcuse parte din corpul ilustru al „Clasei palatine” a viitorului Rege Mihai), va scrie Mircea Popescu, alt mare exilat, la Roma. E o plăcere să urmărești fragmentele reproduse din diferite surse, relevând „aristocrația” acestui „profesor de…boierie”, cultul prieteniei, calitatea de fondator și redactor al unor reviste atât în țară (Craiova, București) cât și exil, temele abordate în „apărarea limbii române” dar și „în numele adevărului.

Apoi, cercetătoarea urmărește activitatea de scriitor a lui Herescu,  în care acesta a pus multă „ardoare” și „pasiune”, caracteristici fundamentale ale activității sale cultural-științifice. Dacă poeziile sale, regăsite prin revistele vremii („Gândirea”, „Universul literar”, „Familia” etc.) sunt  marcate de un asumat tradiționalism, cu motive folclorice și livrești, ca în „Cartea de lumină” din 1927, sau „Basmul celor patru zodii” (1926), proza acestuia (este autor al unui singur roman, „Agonie sans mort”, semnat Séverin, apărut în 1960 la Paris) va marca o experiență a exilului, engramată chiar de elemente autobiografice (personajul Adam), față în față cu lumea „petrecăreților” francezi în care erau nevoiți să trăiască cei cu dorul patriei în suflet, des-țărații din exilul românesc parizian. Mircea Popescu punea o diagnoză exactă acestei scrieri, datând de prin 1956-57, deci resimțindu-se de climatul revoluției ungare, al speranței de eliberare de sub opresorul regim politic: „Romanul, atribuit, probabil pe bună dreptate, profesorului Herescu, e biografia exilului nostru, în special a intelectualilor români din Franța, cu problemele, îndoielile, revoltele, speranțele și meschinăriile unei lumi de refugiați, care macină zece ani de surghiun în planuri, dor de țară, discuții nesfârșite, distracții și, last but not least, aventuri de dragoste. E o denunțare severă a vinilor și complicității Occidentului.”

Este urmărită apoi activitatea de traducător „cu măiestrie” (N. Iorga) din poezia latină și greacă (Horațiu, Plaut, Catul, apreciate drept „frumoase” de G. Călinescu în Istoria sa (1941), tocmai prin încercarea de „actualizare” a acestei lirici, traducătorul renunțând la metrica antică, greoaie și ininteligibilă pentru un cititor obișnuit. Clasicistul N. I. Herescu a militat pentru „promovarea limbii și culturii latine”, atât în activitatea desfășurată în țară, cât și în aceea a exilului său, din 1944 până la moarte (1961), coordonând volumul dedicat „rebelului” sulmonez, la jubileul bimilenar al nașterii, la care colaborau cei mai de seamă latiniști din lume, latiniști oxfordiști,  italieni, francezi, suedezi, germani, „OVIDIANA. Recherches sur Ovide” (Les Belles Lettres, Paris, 1958), într-un moment „eroic” al destinului său („izolat, bolnav, hărțuit, fără domiciliu” – E. Lozovan). E, într-un fel, în acest travaliu clasicist deosebit, și o reflectare a destinului herescian, acela „de a plăti cu viața beneficiile și curajul geniului, curajul simplu și eroic de s-și spune cuvântul în timpuri de tiranie și teroare: Ingenio perii Naso poeta meo.” („răpus din cauza operei mele poetice”, trad noastră ZC), după cum va scrie însuși Herescu în studiul „Semnificația epitafului ovidian”.

Ca istoric și critic literar, cronicar al actualității, N.I. Herescu se dovedește un erudit cu spirit critic, nelăsându-se intimidat de notorietatea autorilor, stilul său devenind uneori ironic, acuzator, tranșant chiar (v. aprecierea romanului sadovenian „Venea o moară pe Siret”, considerat „un eveniment”). Mai ales ca istoric și comentator al literaturii latine (autor al unei Istorii a literaturii latine), susținând mereu „valorile actuale ale clasicismului” și ținând cursuri universitare la Lisabona și Paris, dar și la universități din  Germania, Anglia, Elveția, Franța, Italia, chiar la Congresele dedicate lui Ovidiu, la Sulmona, sau lui Cicero, la Roma… Făcea parte din elita mondială a clasiciștilor, obligatoriu de consultat în probleme de cultură și literatură greco-latină (v. necrologul semnat de același erudit jurnalist Mircea Popescu în „Revista Scriitorilor Români”).

Secțiuni aparte sunt dedicate activității lui N. I. Herescu „în fruntea Societății Scriitorilor Români” (cinci mandate), ca un președinte echilibrat, cultivând seriozitatea și aducând beneficii acesteia printr-o abilă politică față de puternicii vremii (Carol II) sau de-a dreptul ajutându-i pe confrații solicitanți cu varii probleme.

O ultimă secțiune îl privește pe N. I. Herescu ca „om politic important”, cum observa Alexandru Busuioceanu în 1953. Dar Herescu condusese Fundațiile Regale cu celebra revistă în care publicau cei mai de seamă scriitori din epocă (RFR), în decembrie 1938 fiind trecut pe lista marilor intelectuali ce creditau înființarea acelui partid unic carlist numit „Frontul Renașterii Naționale”, alături de L. Blaga, M. Gr. Cantacuzino, A. C. Cuza, Istrate Micescu, Ion Petrovici, Ion Nistor, Al. Rosetti, M. Sadoveanu… Ba mai mult, va fi ales în conducerea acestui nou și unic partid, alături de italienistul Al. Marcu (ispășind și mort în închisoare), Al. Popescu-Telega, Victor Papacostea, Alexandru Busuioceanu… (Pavel Țugui, File de istorie culturală, Ed. Academiei Române, 2009).

„Nu deținem date concrete despre implicarea propriu-zisă a lui N. Herescu în acțiuni ale Frontului”, scrie dna Mihaela Albu, însă știindu-se prea bine că acest partid unic al lui Carol al II-lea avea nevoie mai mult de numele iluștrilor învățați și mai puțin de ideile lor, legitimându-se astfel în fața societății românești și a conjuncturii politice internaționale.

Capitolul  „Profilul unui luptător de ieri din cultura română” (pp. 179-188), semnat de Liviu Franga, este o postfață de natura unui „creion final”, unul din cele două motto-uri reproducând două versuri din „Cântec de dor” (Plecare) și exprimând în același timp chintesența acestui destin de mare cărturar stins în suferința exilului, precum un Ovidiu al culturii române față de o patrie înstrăinată politic:

„Mi-adun speranțele, dorul mi-l strâng, încleștez dinții,

Și urc în spre lumina din steaua suferinții.”

Sau, cu alte versuri heresciene, precum cele din Epitaf, scrise cu treisprezece ani înainte de moarte, reiterând drama marelui relegat la Pontul Euxin cu care, încă o dată o spunem răspicat, N. I. Herescu se identificase:

„Am fost a o goană de vânt

Ce trece și-mprăștie-n aer

Un fulg, o miasmă, un cânt

Și-adesea, din adâncuri, un vaer.”

Remarcabile Anexa cu „aspecte din activitatea scriitorului N. I. Herescu” (mai exact reproducând fragmente sau piese întregi din activitatea de editor, jurnalist, poet, romancier, traducător, critic și istoric literar, conferențiar), precum și Albumul fotografic (cu actul nașterii, grup de prieteni, legitimații, adrese, înscrisuri, corespondență, afișe, capete/ generice de publicații precum „Suflet Românesc” – 1925, „Năzuința Românească” – 1926, „Pleiada” – 1934, „Orpheus Favonius” – 1930-31, „Flamura” – 1923, „Ausonia” – 1940, „Revista Clasică” – 1939-1940).

În general, monografia „N. I. Herescu. Un aristocrat al culturii române”, așteptată și bine venită, realizată cu vădită pasiune și aplecare experimentată spre astfel de lucrări dedicate unor figuri de seamă ale exilului românesc, cu care dna Mihaela Albu ne-a obișnuit, este o admirabilă privire sintetică asupra vieții și operei unuia din scriitorii cărturari de prim-plan ai exilului românesc, un Tablou de Valori asupra căruia, printre alții, s-a aplecat cu osârdie electivă și empatic freamăt sufletesc, marea Doamnă MIHAELA ALBU, într-o amplă și concertată acțiune de recuperare integrală și evaluare critică a acestui patrimoniu cultural întins pe o jumătate de secol de viață și suferință a tuturor des-țăraților.

Este, desigur, în același timp, un act de justițiaritate culturală, ce ar fi trebuit în mod obligatoriu asumat instituțional de România (prin Ministerul Culturii, Academie, Universități, granturi, burse, uniuni de creație etc. etc) și nu lăsat, horribile dictu, ca povară sisifică, pe umerii și jertfa unor inițiative individuale. A bon entendeur, salut!

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu, 6-7 mai 2022