◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Un monstru sacru al Radioului – Viorel Popescu –  ni se destăinuie 

Viorel Popescu este unul dintre cei mai străluciți jurnaliști români, cu o activitate laborioasă în varii domenii de activitate: radio, televiziune și presa scrisă. Din 1982 până în 2007 a lucrat la Radiodifuziunea Română, unde a realizat emisiuni precum: programul „Orele serii” (orele18:00-20:00), emisiunea duminicală „Five o’clock” și emisiunea „La sugestia dvs.”.

Între anii 1996 și 2006, Viorel Popescu a fost directorul canalului Radio România Actualități.

Emisiunea de referință a jurnalistului Viorel Popescu a fost „Viața ca un spectacol”, prima emisiune cu public din istoria Radioului, difuzată în direct, în fiecare ultimă duminică a fiecărei luni, de-a lungul unui deceniu. Viorel Popescu a lucrat apoi timp de 6 ani la două posturi de televiziune privată.

A colaborat fructuos cu compozitori „en vogue”, scriind versurile unor cântece devenite hituri: „Floare de colț” (compozitor și interpret Ducu Bertzi),  Valsul valurilor” (compozitor Dumitru Lupu, solistă Ileana Șipoteanu), „Rendez vous” (mențiune la Festivalul Mamaia – compozitor Dumitru Lupu, solista Ileana Șipoteanu) etc.

În ultimii ani, a lansat două veritabile cărți de succes: în 2018, „Viața ca un spectacol”, de fapt „reportajul” vieții sale, iar în 2019 a publicat o carte dedicată Revoluției Române – „Baricada Radio”, un amplu „reportaj” despre rolul radioului în evenimentele din decembrie 1989.

În prezent este membru în Comisia de atestare profesională a UZPR, unde oferă girul său unor noi colegi de breaslă, care vin să întărească rândurile Uniunii.

 

Tanța Tănăsescu: Stimate Domnule Viorel  Popescu, s-ar putea spune că sunteți o „piesă” rară, dacă nu chiar unică, în galeria ziariștilor din România. Și gândesc aceasta nu ghidându-mă după traiectoria Dumneavoastră profesională ci și după modul exemplar prin care v-ați dedicat activității gazetărești și publicistice. Se poate afirma că viața dumneavoastră, din momentul finalizării studiilor universitare, se identifică cu jurnalismul. Ce v-a îndemnat să alegeți acest drum în viață, cunoscut fiind că este dificil și nu la îndemâna oricui?

Viorel Popescu: În mod paradoxal, aș zice, nu am visat niciodată să ajung jurnalist, nici nu am crezut că am vocație pentru jurnalism. La terminarea liceului („Unirea” din Brașov) m-am pregătit câteva săptămâni să dau examen la Medicină. Eram fascinat și sunt și azi de noblețea profesiei în halat alb.

În timpul liceului am cochetat cu poezia. Eram deja „poetul” școlii, scriam versuri ocazionale, impuse de anumite evenimente din existența școlară. Cum s-ar spune, dobândisem o oarecare experiență în arta scrisului, fiind răsplătit într-un an cu Premiul II pe țară la Olimpiada de Limba Română.

…Și totuși, nu m-am dus la Filologie. Cineva mi-a amintit de Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Mi-a povestit de perspectivele, absolut spectaculoase pentru acele timpuri, ale absolvenților facultății respective. Cei mai mulți aveau șansa să călătorească peste hotare cu diverse sarcini de negociere comercială sau să profeseze în străinătate ca lucrători de comerț exterior.

Captiv în România comunistă, eram un tânăr visător, dornic să cunosc și alte lumi. Însă șansele de a-mi împlini visurile de călătorie mi se păreau la fel de iluzorii ca posibilitatea de a crede că aventurile din cărțile lui Jules Verne (pe care le devorasem în adolescență) s-ar fi putut întâmpla în realitate…

Așa că m-am înscris pentru admiterea la Facultatea de Comerț Exterior din cadrul A.S.E. Și am intrat al doilea, cu media obținută la cele cinci examene (două scrise și trei orale). Admiterea într-un institut de învățământ superior era o treabă extrem de grea atunci, expresia „a trece prin furcile caudine” fiind, în comparație, un biet eufemism.

În anul 1967, promoția mea număra puțin peste 100 de absolvenți de comerț exterior. O comisie guvernamentală urma să ne repartizeze la diverse întreprinderi de comerț exterior în ordinea mediilor obținute în cei cinci ani de studii.  Figuram la nr. 8 pe lista absolvenților. În sală, trimișii întreprinderilor de comerț exterior încercau să-și racoleze pe cei mai buni absolvenți, punându-le în față tot felul de argumente.

Ezitam…. Aveam șansa, oferită de media mea de absolvire, să ocup un post la Institutul de Economie Mondială, condus de renumitul profesor Costin Murgescu. Dar a venit la mine, cu argumente convingătoare, șeful de personal de la Ziarul „Scânteia”. Era în căutarea unui gazetar specializat în economie mondială. Mi-a fluturat, între altele, perspective numeroase de plecări în străinătate. Ceea ce corespundea visurilor mele de a călători. În plus, îmi potolea și nostalgia mea legată de perioada când mă lăsam purtat de aripi de Pegas. Cu alte cuvinte, împăcam dorința de a călători în străinătate cu talentul nativ de a scrie. Așa că am acceptat propunerea de a intra în colectivul de jurnaliști de la „Scânteia”.

Astăzi, când mă gândesc la cum au stat lucrurile cu privire la opțiunea mea profesională, îmi dau seama ce rol important a jucat întâmplarea. Dacă acest om de la ziar nu ar fi ajuns în sala unde s-au împărțit joburile noastre, cariera mea profesională nu ar fi avut nimic în comun cu jurnalismul. Până la urmă, în cei cinci ani de studenție nu m-am gândit nicio clipă să mă îndrept spre ziar, ci ziarul m-a căutat pe mine, iar eu am fost de acord să-mi schimb destinul.

Tanța Tănăsescu: Pe lângă cei 15 ani de gazetărie la „Scînteia”, pe teme de economie mondială, se adaugă alți șapte ani, începând din 1982, ca publicist comentator și realizator la Radiodifuziunea Română, tot în regim totalitar. Întrucăt ați lucrat în ambele medii publicistice, ce considerații personale avansați acum, comparând situația de azi cu aceea de atunci?

Viorel Popescu: În ceea ce mă privește, faptul de a fi lucrat în două medii publicistice – presă scrisă și radio – în condiții de regim totalitar a reprezentat o reală provocare profesională. Asta m-a stimulat și m-a încurajat să caut și să găsesc formule noi de exprimare jurnalistică, menite să mă ajute să câștig un public beneficiar cât mai numeros.

Eu cred că miza reușitei în orice formă de jurnalism, care constituie o profesie eminamente creatoare, depinde de impactul pe care îl produci asupra publicului, fie cititori, fie ascultători. Din această perspectivă, a succesului la public, nu contează în ce regim politic funcționezi ca gazetar.

Da, regimul totalitar a fost greu de suportat în planul condiției umane, al existenței noastre ca popor, sub povara sărăciei, a lipsurilor materiale și frustrărilor culturale și spirituale. Dar pentru un jurnalist care a vrut succesul de public, repet, regimul totalitar, atât de restrictiv, a însemnat o frământare profesională perpetuă, o căutare, aș zice, aproape disperată de a ocoli obstacolele și a sări peste bariere, a depăși tabuuri și limite în lupta sa pentru a ajunge la inima și conștiința colectivă.

Acesta a fost crezul meu profesional, la ziar sau la Radio: audiența! Degeaba zici că faci jurnalism, dacă nu ai ambiția să fii competitiv, să te afirmi ca un protagonist pe scena publică. În presa scrisă, mi-a fost mai greu. La Radio însă ai infinit mai multe șanse să câștigi audiență, notorietate. Ziarul avea un tiraj de circa 1 milion de exemplare. Dar câți cititori potențiali puteai să determini să te bage în seamă? Câteva sute?… Mii? În cel mai fericit caz, de ordinul miilor. În schimb, înainte de 1989, Radioul era canalul rege în mass media românească. Radioul îți oferea cu generozitate o șansă profesională uriașă să îți îndeplinești ambiția de a deveni o voce cunoscută, apreciată și chiar îndrăgită.

Astăzi, la peste trei decenii de la Revoluția Română, nu cred că aș mai dori – dacă aș fi tânăr – să fac jurnalism de Radio. Pentru că Radioul nu mai este de mulți ani Regele audienței.

Televiziunea este astăzi Regina. Dacă vrei să faci performanță în jurnalism, alege Televiziunea. Sau – mai recent – comunicarea online. Aud tot mai des despre „bloggeri”, adică persoane care navighează prin spațiul virtual al Internetului, lansând tot felul de mesaje, adică susținând un blog, cu subiecte diverse. Blogul a devenit astăzi o portavoce către restul lumii, un mijloc de a comunica, de a te face auzit.

Aflu că sunt boggeri cu milioane de urmăritori în alte țări. La noi, un blogger sau un influencer cum este George Buhnici (damnatul pentru vergeturi) are sute de mii de urmăritori în social media. După postarea sa scandaloasă cu privire la femeile care își expun vergeturile și celulita, cică Buhnici a pierdut 203.000 de urmăritori pe Facebook în 24 de ore. Un impact negativ aproape instantaneu, care măsoară în mod sugestiv și audiența enormă a acestui gen de jurnalism.

După părerea mea, astăzi nu mai putem face comparații corecte între ceea ce a însemnat a face presă scrisă sau audiovizuală înainte de 1989, cu a face jurnalism în anul 2022, când social media îmbracă forme inedite tot mai diverse. Trăim în mijlocul unei vâltori a comunicării, al unui val tot mai uriaș al schimbărilor și înnoirilor în mass media.

Tanța Tănăsescu: Afirmați, nu cu mult timp în urmă, că la Radiodifuziunea Română ați parcurs cea mai spectaculoasă perioadă a carierei mele de gazetar”. Aprecierea dumneavoastră se referă la întreaga perioadă de slujire cu dăruire, devotament și demnitate a profesiei de jurnalist sau numai la perioada de după 1996, când ați preluat conducerea Canalului Radio România Actualități în urma unui concurs?

Viorel Popescu: Într-adevăr, în postura de gazetar la Radio-difuziunea Română, am trăit cea mai spectaculoasă perioadă a profesiei mele. Am vrut să subliniez cuvântul spectaculoasă, întrucât am simțit literalmente, în toți acei ani, că realizam un veritabil show radiofonic. Îmi amintesc că am citit cum credea Camil Petrescu că trebuie să fie un gazetar de succes. Pe lângă respectul pentru adevăr, credința în ceea ce scrie și talent, un jurnalist apreciat de public trebuie să dea dovadă că poate fi puțin artist, comenta romancierul. M-am convins din propria experiență câtă dreptate avea Camil Petrescu. Îndeosebi un gazetar de radio (și, bineînțeles, de televiziune!) trebuie să fie, indiscutabil, și puțin artist, în primul rând actor. Pentru că arta actorului ajută cel mai eficient în comunicarea unui mesaj. De ce? Din simplul motiv că un actor reușește să transmită cel mai bine o emoție, să atragă publicul receptor. Iată de ce un gazetar-artist va deține cheia succesului în comunicarea cu publicul ascultător. Am mai vorbit despre virtuțile actoricești ale unui realizator de emisiuni radiofonice în prima parte a interviului. Revin acum pe un ton didacticist, împărtășindu-vă din propria experiență. 

Una din sintagmele clasice ale succesului în comunicarea jurnalistică sună așa: Good news no news! Asta înseamnă că o știre pozitivă pare banală, fără impact important la public. Acest precept al succesului în gazetărie se constituie deci într-un îndemn adresat jurnalistului de a căuta și a comunica publicului cât mai multe lucruri ieșite din normalul cotidian, aspectele deranjante, negative, din viața înconjurătoare, spre a stârni interesul și reacția unui public cât mai numeros.

Și gazetarul de radio e obligat să îndeplinească această cerință. Dar specificitatea jurnalistului de radio mai conferă celui care practică această profesie un atu prin care poate câștiga prim-planul. Și anume, talentul actoricesc, pe lângă arta de a scrie și a vorbi pe placul publicului.

Preceptul sine qua non al unui gazetar de top la Radio l-aș formula astfel, parafrazându-l pe cel clasic: Un mesaj care nu emoționează nu rămâne în memoria afectivă. Pe calea undelor radiofonice, unde există emoție, există o știre! Formula finală ar suna așa: Știrea fără emoție nu este știre! 

Ei bine, un realizator de radio, înzestrat cu talent actoricesc și o voce radiogenică, poate comunica o știre, transmițând, totodată, și emoția generată de ea în mod firesc. Una e să citești știrea și alta e să o auzi rostită  de o voce plină de patos sau de căldură sau de fior dramatic, în funcție de conținut.

Voi da un exemplu convingător din perioada primilor mei ani la Radio, 1982-1985. Lucram la Radiojurnal, unde am fost nevoit să citesc, adeseori, texte care durau o jumătate de oră, fără întrerupere, legate de vizitele lui Ceaușescu în țară și în străinătate. Vă dați seama ce texte plicticoase, redactate în acel faimos limbaj de lemn! Și, totuși, știam că mulți ascultători nu închideau aparatele de radio, ci se lăsau furați de voci, deoarece citeam împreună cu colega mea Doina Andrieș, cea mai frumoasă voce feminină, o cititoare perfectă, cu o dicție impecabilă. Am citit amândoi în “duet” sute de ore însumate de știri și radiojurnale. Timbrele noastre vocale se armonizau aproape artistic.

Oamenii ne ascultau, cuceriți de veritabilul „recital” radiofonic pe care îl oferea „duetul” Doina Andrieș – Viorel Popescu. Nu conta conținutul, ci sonoritatea plăcută a lecturii. Eram ca doi cântăreți frumoși, interpretând un cântec de dragoste. Ne potriveam, vrăjeam auditoriul.

Las la o parte orice modestie, când îmi amintesc de câte ori m-a complimentat chiar o colegă de la secția agrară, Georgeta Ciubotaru: „Viorele, tu poți să spui și o prostie pe post, fiindcă nimeni nu va băga de seamă, cucerit cu totul de vocea ta…”.

În anii următori, când am început să realizez radioprograme de seară (de câte două-trei ore), calitățile mele actoricești, adăugate pasiunii pe care o puneam în emisiuni, mi-au adus o notorietate crescândă.

Iar după 1996, când am câștigat prin concurs funcția de Director al Canalului Radio România Actualități, a început „deceniul de aur” al carierei mele de ziarist. Am fost director timp de 10 ani, sub trei președinți ai Radioului. A fost un deceniu de mari satisfacții profesionale pentru mine, când Radio România Actualități a devenit cu adevărat „vedeta numărul 1” a mass-mediei românești 

Radiojurnalul de la ora 7 dimineața, de exemplu, dădea startul actualității politice în fiecare zi. Miniștri, lideri politici, și adeseori primul-ministru țineau să-și anunțe la Radio România Actualități, în premieră, măsurile cu impact național sau să abordeze evenimentul zilei. Lideri ai Opoziției, la rândul lor, foloseau Radioul ca tribună de luptă. Astfel, audiența Radiojurnalului ajunsese spre finalul deceniului meu de directorat să crească de la 800.000 de ascultători la 3 milioane.

Și, pe parcursul zilei, canalul de Actualități își menținea prioritatea furnizării informațiilor de cel mai mare interes prin intermediul rubricii concepute de mine în grila de programe, „Clipa în direct”, care întrerupea instantaneu emisiunea în desfășurare pentru ca reporterul să transmită „live”, de la fața locului, știrea de maxim interes. Am anticipat atunci rubrica de astăzi de pe micile ecrane „Breaking News„. Aveam o echipă de reporteri-pistol foarte tineri, care se zbăteau să fie cei mai prompți în livrarea informațiilor. Aveam corespondenții noștri în punctele cheie (președinție, guvern, parlament, partide etc) cu misiunea de a furniza primii o știre nouă. 

Organizarea acestei rețele fusese meritul primului președinte al Radioului liber, Eugen Preda. Însă maximul eficienței de funcționare a acesteia a fost atins în timpul directoratului meu, avându-l ca președinte pe Dragoș Șeuleanu, cel de-al treilea, sub care am activat ca șef al canalului de Actualități. Șeuleanu a fost singurul dintre cei trei președinți care s-au implicat în politica editorială a postului, având o contribuție majoră în maximalizarea rolului de informare promptă și deplină, ce revenea canalului pe care îl conduceam.

Dragoș Șeuleanu a avut un rol decisiv, trebuie să recunosc, pentru ca Radioul public să dobândească un prestigiu fără precedent, nu numai în rândul ascultătorilor, ci și al comunității de politicieni. Reușise să aibă uși deschise la cele mai înalte autorități ale statului, mai puțin la Băsescu. Aceste contacte bune cu elita politică de toate culorile i-au permis să ridice la cote maxime prestigiul instituției noastre în mass-media românească.

Cred că pot afirma, fără exagerare, că amândoi am format un cuplu managerial deosebit de eficient în realizarea a numeroase performanțe din existența radioului.

Radio România Actualități a fost, sub directoratul meu, lider detașat în topul audiențelor, deținând între 25 și 30 la sută din piața radiourilor. Nu întâmplător, desigur. Explicația este că am propus o grilă de emisiuni deosebit de ofertante, urmărind câteva scopuri fundamentale. În primul rând, emisiuni de informare promptă, corectă și obiectivă și, ca un corolar, emisiuni de comentarii și analize pe teme de actualități politice și economico-sociale. În al doilea rând, emisiuni de larg interes utilitar, de veritabil „service”. În fine, emisiuni de divertisment cultural de bună calitate.

În general, canalul dedicat Actualităților a fost sub conducerea mea un radio matur, serios, profund, de intervenție, având ca target un public divers, de la ascultători tineri, până la cei de vârsta a treia, interesați de-adevăratelea de ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Asta a diferențiat în mod evident postul public de radiourile comerciale.

Revenind la deceniul gloriei mele profesionale, declar cu mândrie că vârful creației mele radiofonice a fost „Viața ca un spectacol”, prima emisiune cu public transmisă în direct din Sala Radio, cu o durată de trei ore, difuzată de-a lungul a 10 ani, în ultima duminică din calendarul fiecărei luni. A fost, desigur, o experiență inedită. Pentru că, paradoxal, un om al Radioului poate vorbi și despre spectatorii emisiunilor sale și nu doar despre ascultătorii săi. Am fost primul și am rămas, deocamdată, și ultimul realizator de emisiuni radiofonice cu public, transmise „live” la Radio. 

Cea mai mare parte a emisiunilor „Viața ca un spectacol” le-am organizat în Sala Radio (binecunoscuta Sală de concerte cu o acustică desăvârșită și o capacitate de 800 de locuri).

Aveam o mare mulțumire sufletească să văd sala plină și, mai ales, să revăd emisiune de emisiune numeroase figuri care îmi deveniseră deja familiare. Veneau chiar și pe ploaie și pe ninsoare, nu-și permiteau să piardă „Viața ca un spectacol”. Am încurajat prezența pensionarilor, care aveau bucuria, venind la emisiunile mele din Sala Radio, să-și întâlnească de aproape vedetele îndrăgite, chiar să dea mâna cu ele. Pentru pensionari am cerut ca un bilet de intrare fără loc să coste o sumă infimă, doar 5 RON, urmând să-și găsească locurile rămase disponibile după ce erau ocupate de cei cu bilete mai scumpe. De aceea, se mai întâmpla ca unii să riște să nu mai găsească locuri și atunci se așezau pe jos, pe culoarele dintre scaune. Dar toți mi se păreau că erau zâmbitori, bucuroși că participă la o sărbătoare, deși calendarul indica poate o duminică obișnuită. 

Trebuie să recunosc că exista și atracția premiilor pe care le ofeream celor care câștigau concursuri-fulger de cultură generală, pe care le organizam cu regularitate. Nu duceam lipsă de sponsori, dimpotrivă, duminică de duminică, zeci de spectatori plecau acasă cu câte un aspirator, un compact disc, o carte, un uscător de păr etc. Sponsorul principal era Loteria Română, cu ajutorul căreia plăteam onorariile cuvenite cântăreților și actorilor care se produceau pe scenă, aducându-ne un divertisment de calitate.

Stabilisem între mine și spectatorii din sală un fel de fluid spiritual care ne unea pe toți. Aveam pe scenă o masă și un scaun, dar nu prea rămâneam acolo. Îmi plăcea să mă plimb printre spectatori, să dau mâna cu ei, să vorbesc cu ei pe parcursul emisiunii, să-i întreb cum se simt, pe cine ar dori să mai întâlnească în emisiunile mele interactive. Erau prietenii mei, eram prietenul lor. Și ne simțeam bine împreună. 

…Nu era ușor să „stăpânești” o sală cu 700-800 de suflete. Îmi plăcea să mă cred un dirijor, care reușește să facă sute de inimi să vibreze la unison. Mai mult, îi țineam captivi și pe ascultătorii din fața aparatelor de radio, cărora le sugeram să-și imagineze ce se întâmplă, să-și dorească să fie cu noi, în Sala Radio. Cred că îmi jucam bine rolul de moderator într-un radio-spectacol sui generis. 

De-a lungul timpului, i-am invitat printre spectatori, în Sala Radio, pe cei mai reprezentativi exponenți ai elitelor politice și culturale. Au fost cu noi, în lojă sau în primul rând, Președintele țării, prim-ministrul, miniștri, senatori, deputați, primari, lideri din toate partidele, scriitori, ziariști, artiști de tot felul, medici, sportivi din top ș.a.m.d. În spectacole cu multă muzică și umor, găseam loc firesc să abordăm și probleme serioase ale existenței românilor. Pe scenă și chiar în sală viața se derula ca un spectacol eterogen, cu lumini și umbre.

Îmi amintesc cu mare emoție de o emisiune absolut tulburătoare, pe care am realizat-o sub genericul „Ia cu tine și inima mea și pune-o în piept la altcineva”! Pe scenă au stat timp de trei ore cei mai reputați cardiologi, în frunte cu profesorul Șerban Brădișteanu, pionierul primului transplant de cord din țara noastră. În sală era prezent chiar primul pacient cu o inimă nouă, exact la un an de la transplant. S-a discutat bineînțeles, despre inimă. Și au cântat despre inimă celebrele fete din grupul ASIA, cu hitul lor „Ia cu tine și inima mea!”. L-am întrebat, îmi amintesc, pe tânărul din Ploiești cu o inimă nouă dacă și-a schimbat sentimentele sau a dobândit alte moduri de a simți emoțiile. Din răspunsul lui mi-am dat seama că a vorbi despre o inimă păstrătoare de sentimente este mult prea poetic. A fost o dezbatere interactivă cu publicul despre inimă.

Pot afirma, fără nicio ezitare, că emisiunea „Viața ca un spectacol” reprezintă apogeul carierei mele la Radio, a devenit brandul meu profesional.

Tanța Tănăsescu: Ce sfaturi ați putea da tinerilor jurnaliști aflați acum, la început de drum?

Viorel Popescu: Se spune că e mult mai ușor pentru cel care dă sfaturi cuiva decât pentru cel care ar trebui să le urmeze. Dar voi încerca să împărtășesc tinerilor gazetari din preceptele mele după o experiență de peste o jumătate de veac în calitate de ziarist.

Profesiunea de credință a oricărui gazetar respectabil trebuie să fie slujirea Adevărului. Îndrăznesc să afirm că Adevărul ar trebui să devină un fel de Dumnezeu al nostru, în fața căruia să ne închinăm toți jurnaliștii și pe care să-l urmăm cu credință nestrămutată, cu devoțiune până la sacrificiu. Adevărul trebuie făcut cunoscut publicului, promovat, apărat, deasupra oricăror presiuni sau manevre de corupere. Adevărul este sacrosanct, este aura de noblețe a ziaristului care nu se abate niciodată de la etica meseriei sale. În exercitarea cu onestitate a acestei profesii nu au ce căuta: fake news (știri false), cântece de sirenă, proslăviri unsuroase… Adevărul este unul singur, așa cum există un singur Dumnezeu!

 

Tanța Tănăsescu

(fragment din interviul publicat integral de Muzeul Presei Românești)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *