După toamna meciurilor de coșmar tăvălite pe pământ franțuzesc, soarele primăverii a răsărit peste Arc, acolo unde Stejarii au dat un tonic semnal de revenire în jocurile Europei. Evenimentul de sămbătă, 10 februarie a acestui an, a fost onorat cu desăvârșită eleganță, așa cum se cuvine de altfel la meciurile de rugby, de un public generos în ovații patriotice și îndemnuri de victorie. Fericit fie cel căruia i-a venit gândul cel bun și a lăsat peluza sudică în grija grupurilor de prichindei, guralivi și a toate cunoscători, veniți de la multe cluburi sportive să-și vadă idolii. Au adus cu ei nerostita speranță că mâine-poimâine vor lupta și ei în iarbă, acolo între buturi. Să li se împlinească visul, spre bucuria noastră, a tuturor.
Respectând firescul mers al anotimpurilor, să nu uităm de iarna ce a trecut. Mai blândă decât în vremurile când depășeam Franța pe iarba de acasă, ea a fost foarte folositoare rugbyului românesc. Au fost mutări interesante pe la cluburi, au fost reveniri și despărțiri, au fost larg deschise ferestrele pentru ca un aer proaspăt să adie în echipă. Nu doar echipamentul de joc a fost înnoit, ci și planurile de cum ar fi mai bine pentru a reveni pe locul unde ne obligă. Și încă ceva important. După ani și ani, mai mulți „etrangers” nu au mai fost onorați cu o convocare, ci lăsați a la maison.
În termeni mai puțin tehnici, se poate spune că meciul a fost nici prea-prea, nici foarte -foarte, nici prea rău, dar nici chiar bine. A fost exact cât trebuie pentru o victorie muncită în fața tinerilor și foarte ambițioșilor jucători belgieni. Rezultatul de 33 pentru noi și 18 pentru adversari a fost aducător de bucurie, fără îndoială, dar nu e momentul să jucăm sârba în căruță. O judecată limpede și nepărtinitoare conturează un adevăr de necontestat: acum, mai mult ca niciodată, este nevoie de talentul și finețea unui bijutier care să șlefuiască cu migală și răbdare esența tare de stejar ca ea să vibreze armonios în elita echipelor de rugby din întreaga lume.
Eugen Negrea
membru UZPR