Țara de dincolo de cuvânt – de Mihai Sălcuțan

România are forma cetății menite să apere de jaf și de risipire, a „gurii de rai” din balada Miorița, a coroanei Carpaților așezată maiestuos pe fruntea Țării, a „Mesei Tăcerii” a lui Brâncuși, a pâinii tradiționale, a horei, a inimii fără de care omul nu poate trăi.

Simpatrioții aflați în străinătate consideră că subiectul Țară este mereu actual, unul dintre puținele care le ține treaz cugetul în raport cu neamul și cu ei înşiși. Patria face parte din ființa lor, alături de mamă și religia în care au fost botezați. Este liantul care îi unește, care păstrează aprinsă flacăra dorului de plaiul natal, de rude, de prieteni. Limba țării le facilitează comunicarea, puterea afectivă a cuvântului îi urmărește peste tot. Altfel spus, nimic nu s-a schimbat de pe vremea lui Cicero, care a observat că „Pământul patriei e scump tuturor”.

Înțelesul cuvântului Țară este acela de stat, patrie, ținut, teritoriu, regiune, provincie, sat și provine din latinescul Terra care desemnează o întindere de pământ aflată în unitate și armonie. Romanii vorbeau de terra-mater, de țară-mamă. Poetul latin Pacuvius a folosit expresia ubi bene, ibi patria (unde-i bine, acolo-i patria) făcând referire la cei care sacrifică țara pentru interesul personal. Aceia care iubesc cu adevărat locul baștinei au schimbat sensul spunând ubi patria, ibi bene (unde e patria, acolo e bine).

Pământul Țării are o încărcătură emoțională deosebită, una sacră, prin mormintele înaintașilor și ale eroilor care și-au vărsat sângele pentru el, prin sudoarea țăranului care îl muncește.

Țara este un cuvânt al genezei, unul cheie transmis de strămoși, ce definește o indiviziune geografică, etnografică, culturală care, împreună cu altele înrudite, formează Țara cea Mare. Descălecătorii, precum Basarabii sau Mușatinii, au fost întemeietori de Țară.

România s-a format pe teritoriul Daciei unitare, cu oamenii care au populat-o de la începuturi. Trecerile de o parte și alta a Carpaților s-au făcut din considerente istorice și economice, în vremuri vitrege și la ceas de cumpănă, totdeauna pe vetrele ancestrale ale locuitorilor săi și nu pe ale altora.

În limbaj rustic, se folosește expresia „de la țară” pentru accepția de țărână roditoare sau de țarină, matricea neamului, de vatră nestinsă. Veșnicia s-a născut la sat, a afirmat sentențios Lucian Blaga și i s-a dat dreptate.

„La țară” este sanctuarul nedezruptei, cum spunea Dimitrie Cantemir, continuități a nației, a legăturii dintre om și pământ, plămada din care s-a născut apartenența la Țară. La sat viața este simplă, timpul curge după legile Universului, totul se petrece sub semnul soarelui, al lunii și al astrelor. Ritmul este firesc, nimeni nu se grăbește deși toți profită din plin de fiecare clipă. Țăranii sunt oameni cu suflet bun, prietenoși cu cei cunoscuți și necunoscuți, respectă normele moralei și legile. Se bucură de tot ce le oferă natura, iubesc semenii, animalele, ogorul. Se întristează la necazuri, se veselesc la ploaie și zăpadă, la lumina și căldura soarelui. Capriciile naturii sunt înțelese ca fatum, voia lui Dumnezeu.

Țara este superlativul superlativului, memoria istoriei scrise de numeroase generații. Grandoarea veacurilor este întâlnită în toponimie, în patronimice, în piatra și marmura construcțiilor, a monumentelor, a lespezilor și crucilor funerare, în biserici și în frescele acestora, în consemnările pisaniilor și ale cronicarilor.

Talpa țării este săteanul și mulți români s-au născut la țară, construiesc o casă la țară, merg în vacanță la rudele de la țară. Țăranul trebuie înțeles ca trăsura de unire ce adună toate sufletele aceluiași pământ, începând cu buneii și străbuneii, ca om frumos la chip și curat la suflet, măreț în fapte și drept în cugetare. Pentru sătean Țara este Cosmosul, locul unde respiră duhul eternității. Nicolae Iorga a sintetizat într-o frază: „câmpul se hrănește din ploi, țarinile neamului din lacrimi și sânge”.

Țăranul a iubit libertatea și pacea și a avut un rol covârșitor în construirea civilizației pe care se sprijină existența noastră. În mediul său s-a format limba pe care o vorbim și tot acolo a fost înfrumusețată. În casa lui a stat aprinsă candela credinței, a simțirii și splendorii sufletești. De acolo a pus țara la cale, a bătut toba în țară, a dat sfoară în țară.

Trăind cu demnitate sacerdotală, săteanul a știut totdeauna că a fi „țăran”, al „țării”, înseamnă a avea un rost pe pământ, că cel mai sigur punct de sprijin se află acolo unde îți sunt rădăcinile. Temelia, capul de țară este el, dăruit cu o asemenea putere încât nimeni nu-l poate clinti de pe pământul care i-a dat viață, pe care și-a construit vatra și a pregătit locul de odihnă veșnică. Țara este leagănul bucuriilor, al suferințelor și a iubit-o necondiționat, a fost primul care a făcut scut pentru ea și nu a ezitat să-și dea sângele, adică   și-a apărat sărăcia, nevoile și neamul, cum a scris Eminescu. În vechime, Cicero folosea expresia Pro aris et focis (pentru altar și cămin).

Casa țărănească este axis mundi, în jurul ei gravitează întreaga planetă. Cine îi trece pragul remarcă armonia dintre om și natură, tot ce se află acolo depășește semnificația funcționalului și a decorativului atingând sfera înaltă a spiritualității. Uimește frenezia estetică și inegalabila măiestrie cu care este sculptat lemnul din care este construită, din care este confecționat mobilierul, atât cât este necesar omului, uneltele casnice. Convins că din locuința sa se deschide drumul spre lume și Dumnezeu, a ridicat meșteșugul prelucrării lemnului la rang de artă și a creat simboluri sfinte precum funia răsucită, care reprezintă legătura dintre cer si pământ, soarele, care este însemnul vieții veșnice, pomul vieții, ideogramă mitică de împăcare a omului cu universul, năzuința spre „tinerețe fără bătrânețe”. A înțeles și a iubit lemnul pe care l-a scos din codru numai în cantitatea care i-a trebuit și l-a prelucrat cu dragoste, convins că îi transmite dăinuire.

Bisericile le-a ridicat în același spirit, folosind piatra și lemnul, materiale pe care le-a înveșnicit în construcții capabile a dura secole. Vocația spre visare, credința în eternitatea lumii și a oamenilor, l-au inspirat în cuprinderea albastrului infinit pe care l-a zugrăvit la mănăstirea Voroneț.

Țărăncile, înzestrate cu frumusețe și puritate, cu putere și răbdare, au contribuție majoră la zidirea generațiilor, la transmiterea transcendenței neamului. Copiii sunt crescuți în duhul dragostei de oameni, de Țară și ele sunt primele care îi învață dulcele grai românesc. Lângă grija pentru sănătatea fizică au pus folosul sufletesc, cultivându-le principiile moralei creștine și virtuțile neamului, deslușindu-le regulile aspre și neiertătoare ale vieții pentru a le educa ascuțimea de minte, hărnicia și cinstea.

Universul mirific al basmelor românești este populat cu zâne frumoase și voinici capabili a lupta cu zmeii, cu minunate stele-logostele, având darul de a  difuza învățături profunde, perene. Nu poate fi trecut cu vederea inefabilul fior liric al doinelor și baladelor, al orațiilor de nuntă și al cântecelor de leagăn, al colindelor, predate din generație în generație ca odoare de mare preț. Satul este patria lui „foaie verde”, locul unde cântecul popular s-a interpretat în cea mai veche gamă, pentatonică, aceea în care cântă păsările cu limpezime și vrajă tulburătoare.

La țară s-a născut hora cea domoală și sârba cea vioaie, dansurile ce sunt jucate de întreaga obște, de la mic la mare. Vechii greci memorau evenimentele în raport de olimpiade, românii și-au pecetluit amintirile în funcție de nedeile locului. Petrecerile câmpenești, celebrând ritmul etern al mișcării cosmice, ciclul muncilor câmpului, aniversările din viața omului ori hramul satului, oglindesc un stil de viață sănătos, o viziune desăvârşită asupra lumii.

Toate cele de mai sus, în multele lor ipostaze, au un numitor comun exprimat printr-un cuvânt matcă: Țara.

Foto: Wikipedia

.

.

.