Cele 20 de divizii ale Armatei Române, care mărșăluiau ca să ajungă în Caucaz, au fost oprite la Rostov și îndrumate de acolo să mergem și să constituim cele două flancuri de apărare ale armatei germane care opera la Stalingrad. O parte din aceste divizii, cu corpul 1 și 2 de armată s-au îndreptat să apere flancul sudic în Stepa Calmucă, care este între Don și Marea Caspică. Este o zonă mlăștinoasă în care au fost duși ei să apere, restul am fost destinați să apărăm flancul de nord pe linia Donului, care avea înspre nord de teritoriul rusesc, la numai 14 km, linia ferată care se îndrepta spre Moscova. Noi vedeam cu binoclul trenurile care treceau spre Moscova cu tancuri și cu tot ce i-au ajutat americanii.
Nu a reușit armata germană, care a operat acolo, să arunce peste Don toată armata rusească. Rușii și-au păstrat un cap de pod așa încât cele două maluri ale Donului în această zonă erau dublate cu armată rusească. Toate eforturile făcute de nemți n-au putut să lichideze acest cap de pod. În locul unde se producea cotirea Donului, pe înălțimea de acolo, era un orășel numit Kletskaia, care domina întreaga zonă. Cine ținea Kletskaia în mână, controla toată zona respectivă. La locul unde cotea Donul au făcut rușii ceva care nu a fost descoperit nici de Armata Română, nici de cea germană. Și anume, au făcut un pod de fier sub apă, care nu se vede nici din avion și noi ne miram cum rușii treceau noaptea, că se vedeau lumini, se auzea vorbă rusească, treceau tancuri, iar ziua nu se vedea nimic. Aviația noastră de observație n-a găsit nimic, după aceea s-a aflat. Și în acest fel acest cap de pod a putut să fie permanent aprovizionat, fără nicio împiedicare, și să reziste asalturilor germane, iar după aceea asalturilor Armatei Române. Regimentului 22 infanterie, din care noi am fost rupți, i s-a dat imediat la Cotul Donului misiunea ca să cucerească localitatea Kletskaia. În ziua de 22 septembrie s-a făcut un atac prin surprindere a acestui batalion, iar atacul a fost așa de violent și prompt încât i-am surprins pe ruși și am reușit să intrăm în orășel.
Spre nenorocirea noastră, telefonistul batalionului a fost împușcat. Eu eram lângă el, urmăream înaintarea trupelor, eram la 200-300 metri de linia întâi. Și atunci eu am luat misiunea de telefonist. Și pentru că ni s-a comunicat din linia întâi că rușii contraatacă, asta era pe la 9-10, am dat telefon la comandamentul diviziei să ni se trimită ajutoare pentru că prin atac deja pierdusem o parte din trupa respectivă, iar rușii contraatacă și ne resping, compromițându-ne acțiunea. Mi-a răspuns la telefon un căpitan, Marinu îi spunea, n-am să-l uit nici pe lumea cealaltă, care (după aia am aflat că era mason), era șeful Biroului 2 (Biroul 2 în armată era biroul de informaţii şi contrainformaţii). Deci nu avea el căderea să ia această hotărâre și mi-a răspuns foarte categoric și prompt că nu au să ne dea ajutoare. Și am spus: „Domnule căpitan, vom fi respinși”. Mi-a răspuns: „Treaba voastră!” Și mi-a închis telefonul. Și așa s-a întâmplat că am fost respinși. O bună parte din soldați au fost luați prizonieri iar altă parte au fost răniți, împușcati, omorâți încât, la retragerea pe care am făcut-o până spre seară, nu au mai ajuns înapoi, din cei 930 din trupă cu tot cu comandant, decât 32 de inși.
Acțiunea batalionului nostru, în care eram eu medic, a înlocuit divizia 91 germană de infanterie care două luni de zile s-a luptat să pună mâna pe Kletskaia și n-a reușit. Deci, un batalion a făcut ceea ce n-a reușit să facă o divizie de infanterie germană. Atacul nostru a fost atât de surprinzător și de impetuos încât i-am surprins pe ruși și au luat-o, pur și simplu, la fugă, la început. Sigur că s-au retrezit ei după aia, dar primul șoc a fost formidabil, care a reprezentat puterea de șoc a unei divizii. Nemții când au plecat de acolo și noi am schimbat pozițiile lor, ni le-au dat în primire, tranșeele săpate. De bucurie, că au scăpat de acolo, nemții ne-au dat țigări, ciocolată iar unii și-au dat și bocancii din picioare, pentru că rușii de pe pozițiile de sus trăgeau în ei ca la vânătoare de iepuri. În momentul când noi înaintam și ne apropiam de localitatea Kletskaia am fost surprinși să găsim pe câmp proiectilele noastre de brand cu care făcusem noi pregătirea de atac cum se obișnuiește, neexplodate.
Eu am reținut acest amănunt, știam cum erau vopsite proiectilele, unele erau vopsite în negru și altele în galben. Astea care le-am găsit neexplodate erau vopsite în galben, am înregistrat și mi-a rămas în minte. După această acțiune infructuoasă, mă rog, nu s-a mai întreprins nimic, dar a început să se răspândească zvonul că rușii pregătesc o ofensivă. Și atunci noi am primit ordin să ne pregătim de iarnă, ca să iernăm acolo. Am început să ne facem bordeie, să săpăm tranșee. Eu mi-am făcut cu mâinile astea, am săpat într-un mal un bordei ca să iernez.