După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, în timp ce Europa liberă își reconstruia școlile, casele și viitorul datorită Planului Marshall, Uniunea Sovietică construia lagăre, gropi comune și un nou imperiu întemeiat pe teroare. Niciunul din statele Europei de Est, intrate forțat „sub umbrela Moscovei”, nu a putut beneficia de ajutorul oferit de americani prin Planul Marshall, fiindcă URSS nu a permis.
Planul Marshall (sau Programul de Reconstrucție Europeană) a fost un program american de asistență economică (1948-1952) post-Al Doilea Război Mondial, inițiat de Secretarul de Stat George Marshall, oferind ajutor financiar, alimente, echipamente și alte resurse la un număr de 16 țări din Europa de Vest pentru a le reconstrui economiile distruse, prevenind totodată răspândirea comunismului și promovând cooperarea europeană. Europei de Est nu i s-a permis să beneficieze de acest ajutor, deși avea mare nevoie, fiindcă aici sovieticii hotărau ce se poate și ce nuse poate. Nu li s-a permis acest ajutor fiindcă sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Comuniștii ruși nu numai că nu au permis ca statele din est să primească ajutor, dar au făcut tot ce i-a stat la îndemână să le sporească suferințele. Nu au eliberat pe nimeni: au ocupat, au violat, au deportat. Populațiile țărilor baltice, ale Basarabiei, ale Bucovinei, ale Poloniei de est și ale multor alte teritorii au fost tratate ca niște animale trimise la tăiere. Milioane de oameni au fost smulși din casele lor și târâți spre gulagurile din Siberia, spre nimicire fizică sau spirituală. Și toate acestea în numele unei „eliberări” criminale. Gulagul românesc au fost Bărăganul, Canalul și pușcăriile comuniste.
N-a fost război. A fost exterminare sistematică. A fost genocid. Populațiile Europei de Est au suferit cât nu se poate spune. Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se de la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953, la câteva milioane per total.
Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri. Deportarea populaţiei autohtone efectuată de regimul sovietic urmărea nu numai o epurare din punct de vedere etnic, ci şi soluţia de a elimina o eventuală opoziţie la tranziţia către noul regim politic şi administrativ.
În cazul Basarabiei, nu doar elementul politic a cântărit în planurile sovieticilor, ci şi coeziunea dată de funcţiunile proprietăţii funciare. Naţionalizarea pământului sau trecerea tuturor ţăranilor agricultori la forma colectivistă exprimată de colhozuri şi sovhozuri a fost modul de a-i deposeda pe loccuitorii acestor provincii de pământul și averile lor…
În săpăturile din ultima vreme pentru a executa fundațiile unor blocuri s-au descoperit la Tiraspol numeroase gropi comune în care fuseseră aruncate de-a valma cadavrele a mii de victime, români și evrei moldoveni, împușcați din ordinul lui Stalin pe motivul că erau burghezi, chiaburi sau, că refuzaseră „să fie pe linie”.
Această realitate istorică nu mai poate fi ignorată. Când va plăti Moscova — sau cei care o reprezintă astăzi — pentru sângele vărsat, pentru viețile distruse, pentru popoarele șterse de pe hartă?
Până nu va exista dreptate, memoria celor deportați, înfometați, torturați și exterminați va striga după răzbunare. Și nicio tăcere diplomatică nu va putea reduce la tăcere acest strigăt.
Foto: Wikipedia
