Publicistul tulcean GHEORGHE ȘEITAN (n. 21 decembrie 1949, Roșiori, Brăila, dintr-un neam de mocani creștini plecați în transhumanță din Săcele-Brașov și rămași, după înăbușirea revoluției de la 1848, în Bărăgan) este absolvent al Facultății de Ziaristică din cadrul Universității din București, în 1976, mândrindu-se cu dascăli precum Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ioan Alexandru, Gh. Bulgăr, Al. Tănase, Dumitru Popa, Victor Vișinescu și Al. Oprea. L-am cunoscut, în urmă cu mai bine de un deceniu, la Congresele (tematice) Internaționale de Dacologie, ce aveau loc în Sala Rondă a Hotelului „Intercontinental” din București (2000-2009), organizate de medicul Napoleon Săvescu, doctor în istorie, prezident-fondator al „Dacia Revival International Society” (21-26 Broadway, New York 11106, USA), frenetic pasionat de trecutul multimilenar al poporului nostru, care, prin astfel de acțiuni de amploare(de un militantism mai mult decât generos oferind cadru de liberă exprimare celor mai variate teorii,unele chiar năstrușnice), a „deranjat” uneori pe slujitorii oficiali ai muzei Clio, în general ortodoxismul latinist academic, scandalizat de o carte precum „Noi nu suntem urmașii Romei”ori de alte aspecte ale dacologiei, taxată drept „dacopatie”… Cu toate că în sală erau prezenți arheologi, istorici, scriitori binecunoscuți și chiar academicieni. Toate comunicările, inclusiv ale mele, – axate de fiecare dată pe tematica congreselor respective (Tărtăria, Tomiris, Tăblițele de la Sinaia, Burebista, Decebal, Regalian, Mihai Viteazul, Eminescu, Brâncuși chiarș.a.m.d.) – au fost publicate in extenso sau în rezumate, vreme de zece ani, în revista „Dacia Magazin”. Erau asigurate masa, cazarea, deplasarea în zonele de interes tematic (Orăștie, Alba Iulia, Tg.-Jiu, Oradea, Buzău ș.a.), se lansau cărți și publicații periodice, fiind oferite în plen diferite distincții, chiar trofee pentru comunicările cu adevărat remarcabile, pornind dela ideile unor Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Pârvan, Mircea Eliade, Nicolae Densușianu, Nicolae Vlasa, Maria Gimbutas, MarcoMerlini, Gh. Lazarovici etc. Cu timpul congresele acestea, transferate și organizate în diferite locuri din țară, s-au cam rărit până la anonimizare, dar ceea ce au însemnat ele vreme de un deceniu rămâne un fapt de cultură ce nu poate fi expediat în deriziune și „amatorism” (o vorbă stereotip de dragă judecătorilor de „dacopați”!)…
Dl. Gheorghe Șeitan surprindea întotdeauna asistența cu comunicări de o anume complexitate, în care își dădeau întâlnire elemente de etno-istorie, filosofie a culturii, mitologie, arheologie lingvistică etc. Domnia sa avea o bună școală de jurnalism, lucrând mai bine de două decenii la ziarul „Delta”, din Tulcea (1976-1989), iar din 1990 punând bazele gazetei săptămânale independente „Cronicarul”, prima publicație democratică, apărutăîn județul Tulcea, după cei 50 de ani de comunism, editând totodată o serie de broșuripe teme de morală creștină și doctrină ortodoxă (în evenimentele din 1989, a fost ales vicepreședinte județean al CPUN Tulcea). A semnat în presa tulceană peste 2500 de articole, reportaje, anchete, interviuri, note si informații (cf. Gheorghe Șeitan, Istoria presei tulcene – „Cronicarul”,în „Steaua Dobrogei”, nr 1-2/2008, p.138).
În calitate de prozator, dl Gh. Șeitan s-a remarcat în genul scurt, cultivând cu succese notabile schița, povestirea, nuvela, toate inspirate din realitățile sociale, dar – în buna tradiție a prozei dunărene – întreținând și un aer fantast, magicprecum în „Se-volbura cerul departe” – nuvele si povestiri (1980),„Cetatea ciocârliilor”, proză scurtă (2019). A scris și poezie, obținând cu haiku-urile sale diferite premii la concursuri de profil.
Apăruteîn revistele de cultură„Steaua Dobrogei” (Tulcea), „Cetatea culturala” (Cluj), „Sud” (Giurgiu), „Basarabia literara” (Chișinău), „Amurg Sentimental” (București), „Daima” (Tulcea), „Dacia magazin” (București) etc. și considerate pro domo „act de recuperare a memoriei pierdute”, eseuriled-lui Gh. Șeican, ca și cronicile de întâmpinare de altfel, sunt pline de o fervoare incitantă, cu o anumită propensiune spre o hermeneutică etno-istorică, întrolocând elemente de etnologie, arheologie lingvistică și filosofia culturii… De reținut cele două culegeri de până acum: „Zalmoxis în cântecul bătrânesc” (Ed. Cronicarul, Tulcea, 2003) și „MIORIȚA VINE DIN CER” (Ex Ponto, Constanța, 2020). Coautor și la alte publicații, dl. Gh. Șeitan este totodată prezent în unele antologii și dicționare, fiind răsplătit cu premii la concursuri literare, cu nominalizări și alte distincții. Între atâtea, amintim Diploma aniversară acordată cu prilejulîmplinirii a 130 de ani de presă tulceana, de A.S. ,,Aegyssus”-Tulcea, pentru „remarcabile contribuții în domeniul publicisticii dobrogene”. Este membru în Consiliul Director al Asociației Scriitorilor „Aegyssus” din județul Tulcea.
Mărturisindu-se un hermeneut în tradiția „recuperării memoriei pierdute”, începută la noi de Vasile Lovinescu, prin apel la străvechimea folclorului românesc și a spiritualității dacice, dl Gheorghe Șeitan s-a aplecat asupra cântecului nostru bătrânesc, epos în care zace un tezaur de înțelepciune străveche, precum în „Toma Alimoș” investigată din varii perspective în lucrarea „Zalmoxis în cântecul bătrânesc” („important studiu de
hermeneutică” – Artur Silvestri; lucrare evidențiind„o legătură peste veacuri dintre spiritualitatea geto-dacilor și tradițiile românești neaoșe reprezentate prin cântece bătrânești” – Vladimir Brilinschi; „Cartea magului de la Tulcea se citește cu aceeași uimire și fermecătură cu care se citesc Legendele și miturile Olimpului ori Legendele și miturile Egiptului antic”. (…) Cartea este o minune iar autorul un miracol” – prof. Constantin Giurginca).
Autorul a mărturisit că, dincolo de unele atitudini și rețineri neîntemeiate, eseurile și studiile sale hermeneutice,împingând originile literaturii române dincolo de epoca christică, „polemizează în subsidiar cu concepțiile privind cumanismulîn intemeierea statelor voievodale românești, cu cei care bagatelizeazăși minimalizează folclorul”, acestea putând fi citite „cu același folos de istorici, literați, filosofi, etnologi, lingviști, hermeneuți, deopotrivă, fiecare găsind aici partea sa de interes”.
În eseurile și studiile sale, dl Gh. Șeitan a abordat cu predilecție subiecte de istorie, arheologie, folcloristică, spiritualitate în general, un număr considerabil de pagini fiind dedicate daco-geților, lui Zalmoxis în special, „legendarului Negru-Vodă” (și așa-zisului „Rama din Carpați”), nomadismului pastoral antic, „armânilor și civilizației vedice”, „armânilor și zeului vedic Aryaman”, în general „indianisticii” înțeleasă ca „un sprijin” în cunoașterea istoriei noastre străvechi.
Situate undeva la frontiera dintre proza eseistică și studiu, scrierile dlui Gh. Șeican„oferă perspective interesante și căi inedite pentru citirea unor episoade mitice, revizuite în lumina interpretărilor ulterioare în cultura modernă și contemporană, transformând lectura în una stimulantă și plină de surprize. (…) Autorul distinge alături de Miorița-colind (de tip Rig-Vedic) și Miorița-cântec bătrânesc (de tip Sama-Vedic, adică Veda-Melodiilor) și o Mioriță-bocet, omologarea ilustrând ideea că Miorița este o creație sacră ancestrală. (…) Cartea stă sub semnul calității actului de scriitură prin stilul alert, atrăgând lectorul în lumea ascunsă a descifrării mitului, autorul pune întrebări și răspunde cu argumente, în susținerea ideilor sale.” (Prof. dr. Nastasia Savin, „De la Miorița la Străinul”, cuvânt înainte la volumul „Miorița vine din cer”, 2020).
În principal, autorul nu consideră Miorița drept „operă folclorică” sau „cultă”, „ci o creație obținută prin revelație divină”, o cântare „ritualist inițiatică ce codifică starea psiho-mentală a celui ce a renunțat la lume numit și «Cel Străin».” (așa cum erau unii sacerdoți din societatea traco-getică sau cum sunt unii călugări de azi retrași în locuri izolate”.O stare paradisiacă de care ne vorbește istoriografia despre Zalmoxis și Deceneu, asimilați unor stări de sfințenie… Odată cu trecerea la creștinism, crede autorul, asceții rătăcitori din „religia moșistă getică” au dispărut, dar pot fi reconstituite anumite elemente care îi defineau (bunăoară, prin intermediul literaturii vedice din India și prin comparație cu Sannyasa-șii ori Sadhu-șii). Astfel, în „Testamentul Ciobanului”, autorul vede organizarea unui „propriu ritual funerar, ce trebuie înțeles la modul direct și nu metaforic”. Maica bătrână ar proveni „dintr-un alt cântec și anume cel despre mitul zeului vegetației ce dispare și apare periodic”… Contaminarea a fost posibilă întrucât „atât Străinul cât și Zeul sunt entități care dispar – primul din lume, al doilea din natura vizibilă”. Cei descriși și numiți „Abioi”, de Homer în „Iliada”, amintesc de „renunțătorii la lume numiți Străini în Miorița și alte cântece bătrânești, ceea ce ar arăta că „Miorița” este – țineți-vă bine – „o creație prehomerică”! Înțelegerea acestei eponime balade „presupune un grad înalt de cunoștințe, de aceea ea ar trebui să se studieze doar în învățământul superior universitar”. (Rezumat, p. 181).
Așadar, autorul consideră balada „Miorița” un text cantabil, așa cum a susținut etno-muzicologul și folcloristul C. Brăiloiu, în 1938, văzând în aceasta un ecou de cântare păstorească primitivă dezvăluind „substratul traco-iliric, și mai departe spre orientul asiatic” (într-un studiu publicat la Paris în 1940). În 1992, alt savant român, etnomuzicolog și bizantinolog, Constantin Catrina, mergând pe urmele lui Brăiloiu, sugerând în această creație influența mitului orfeic, deci o anumită doctrină filosofică implicând inițieri secrete, departe de vreun caracter popular… Deci faptul că de 170 de ani „Miorița” este considerată o creație păstorească „plătește tribut unei întregi școli despre concepția folclorului românesc ca fiind de origine populară, idee greșită și contraproductivă”… Am avea, așadar, de a face cu un traseu imaginar al „muzicii mioritice” pe o hartă ce cuprinde „spații întinse din antichitatea mileniului I î. Hs. – nu doar spațiul traco-iliric ci «mai departe spre orientul asiatic».” E vorba de rădăcinile orfismului pe care teozoful G.R.S. Mead sau Mircea Eliade le considerau „din aceeași sursă arhaică”, adică în India hindusă, a Upanishadelor: „Iată cum pe altă cale, de data asta a melosului, suntem stimulați să căutăm explicarea Mioriței atât în antichitatea tracică cât și în cea hindusă, păstrând totodată ipoteza unui trunchi comun de înțelepciune”. (37. Expertiza muzicologului Constantin Brăiloiu duce spre urmașii lui Orfeu, pp. 120-121).
DacăMiorița este „o operă nefolclorică”, obținută „prin revelație divină”, atunci Ciobanul este „un renunțător de lume”, din învățătura „moșistă” transmisă de Zalmoxis geților, un inițiat din casta sacerdotală traco-getică, care-și „regizează „propriul ritual funerar”. Ciobanul este „un prototip” cu valoare de lege pentru clasa de renunțători zalmoxieni, asemănător cu „abioii” apreciați de Homer ca „cei mai drepți dintre oameni”, în societatea tracilor pre-homerici. Motivul „Măicuței bătrâne”, lipsind în colindul transilvan, constituie o „contaminare” cu un alt cântec bătrânesc. Balada, pe care N. Iorga nu o vedea mai veche de sec al XVII-lea, ar avea, crede autorul, o vechime „precreștină”, prin urmare „antică”, pre-homerică, adică „de dincolo de mileniul I î. Hs.”… Urmele „părăsitorilor geți” se găsesc în ritualurile precreștine, precum în obiceiul „Pomana de viu”, unde avem același fel de „organizare” a propriei înmormântări „ca și când ar fi mort”. Nefiind vorba e nicio filosofie fatalistă, balada exprimă „calmul” unui înțelept, care a rămas până azi ca „o relicvă mioritică”. Așadar, nefiind o creație folclorică, ci una „dictată de divinitate”, Miorița ar fi construită „pe ideea de nemurire” așa cum era înțeleasă aceasta „în religia precreștină moșistă”. Balada (în care Eminescu vedea „Acea inspiraţiune fără seamăn, acel suspin al brazilor şi al izvoarelor din Carpaţi”, iar T. Arghezi „o capodoperă a literaturii populare, comparabilă decât poate cu Luceafărul marelui Eminescu”), nu are nimic legat de fatalism, de ideea de „complot”, de lașitate ori crimă păstorească, – „toate acestea sunt deducții cărturărești greșite rezultate dintr-o înțelegere superficială sau incompletă”, scrie dl Gh. Șeitan, trecând cu buretele peste atâția interpreți, de la Mircea Eliade și Dan Bota, la C. Brăiloiu, I. Mușlea, A. Fochi, A. Amzulescu, ba negând intuiția lui M. Sadoveanu („resemnarea sufletului”), a lui G. Coșbuc („bocet popular”), a lui Nichita Stănescu („școala tristeții naționale”), a lui L. Blaga („trăsătură esențială a specificului românesc”) ori G. Călinescu („unul dintre miturile fundamentale” ale spiritualității românești)… Dincolo de a vedea în baladă complot, lașitate, resemnare, pesimism sau optimism, autorul crede cu tărie că e vorba de un obicei străvechi de obârșie tracică și asiatică, reflectat azi ca reminiscență în profana „Pomană de viu” a celui care își organizează astfel viitoarea moarte, acesta nemaiurmând calea ascetului rătăcitor, ca altădată, societatea nemaifiind cea de „dinainte de creștinism”… Întrebându-se dacă balada ar fi „reprezentativă” pentru sufletul românilor, autorul spune că ea nu poate fi „emblematică” pentru sufletul unui neam întreg, „ci doar pentru clasa de preoți-sfinți, actualmente călugării și schimnicii ce se nevoiesc prin sihăstrii”. Un „părăsitor de lume” nu poate fi un „renunțător”, „așa ceva este imposibil”, scrie dl Șeican, crezând că azi, într-o societate cu ocupații și profesii diferite, doar „călugării”, întruchipând pe „părăsitorii de lume” de altădată, pot „revendica” balada și pot trăi „chiar în duhul mioritic”, în caz că ar dori să împace „moșismul” cu „creștinsmul”… Și asta în ciuda faptului că, teoretic vorbind, fiecare individ al societății „poate trăi în comuniune cu Dumnezeu”…
Semnificația titlului privindu-l pe „sclavul eliberat” (o legendă inventată de greci, crede dl Șeitan), „Ritualul părăsitorului și Zalmoxis, bărbat străin” 
(sugerat de lucrarea „Viața lui Pitagora” a filosofului neoplatonician Porfirius, sec III d. Hs., autorul explică statutul lui Zalmoxis prin filosofia hindusă) ar dori să exprime tocmai această diferență de esență, „Străinul” întruchipându-l pe cel capabil de transfigurare spirituală (Spiritul izolat de „tendințe”, eliberat de corporalitate), iar „Miorița” („titlu artificial, dat de Alecsandri”!) cu diminutivul repetat („laie” însemnând „neagră”, cf. Miron Scorobete) contravenind tonului grav al cântecului: ,,Comparând în plan valoric, diferența dintre titlul «Străinul» și cel de «Miorița» este ca de la profunzimea și solemnitatea unei tragedii antice grecești la superficialitatea unui vodevil dulceag de secol XIX”.
O baladă ca „Miorița”, text din cele incantate ale românilor, perpetuat peste milenii, reflectă „spiritualitatea Vechii Europe de dinainte de creștinism și de lumea greco-romană”, iată de ce „ea trebuie să se studieze în învățământul superior la facultățile de teologie, filosofie, istorie, limbă și literatură, etnografie și folclor și nicidecum în învățământul primar, pentru că presupune un grad de cunoștințeridicat pentru a o înțelege cu adevărat”…
Prin astfel de deplasări peste țări și milenii, într-o argumentație pro domo, prin apel la lucrări de prestigiu din varii domenii ale culturii umane, hermeneutul comparatist Gh. Șeican își elaborează „teoria” unei Miorițe de ecouri antice, imemoriale, evitând să dea credit majorității dacă nu tuturor specialiștilor din etno-folcloristică, inclusiv scriitorilor și altor personalități, care ar fi cu totul străini de fondul problemei. Tocmai în acest tip de „exclusivism” eseistic este și punctul vulnerabil al teoriei, căci autorul nu ține cont nici de împrejurările istorico-geografice în care s-a născut cântecul pastoral respectiv (cu similitudini chiar în Munții Pindului, bunăoară), nici de civilizațiile care s-au succedat pe fostul teritoriu al Traciei din nordul și sudul Dunării, dând credit unui obicei mai mult pitoresc decât reprezentativ pentru etno-folcloristica românească („Pomana mortului” încă din viață!) care se mai practică în anumite locuri și tot mai rar, și care este cam dincolo de practica religioasă tradițională (unii au văzut în acest obicei o creație populară „recentă”, cam demistificatoare și într-o libertate detașată de canonul religios)… Desigur, o spunem ca urmare și a unor observații mai noi venite din rândul obștii privitoare la „moartea mortului”, și nu la „nunta mortului” din creația păstorească (în Gorj acest obicei se practică în satul Văianu din comuna Ciuperceni, la care am fost martori cândva) și nu din dorința de a intra în polemicăneproductivă cu autorul (pe un astfel de balans eseistic aglomerat!), care și-a format această idee, pe cale tot culturală, aș zice, dacă privim la „bibliografia” menționată, la obsesiva idee a ritualului de inițiere spirituală, cu neofiți, mistagogi, probe de depășit, moartea ritualică, până la dobândirea iluminării și pregătirea întru cauza râvnită, ca să reamintim componența unui astfel de ritual, în datele esențiale… Căci vorbind de inițieri și ritualuri, despre „emoții și încercări”, care se potențează reciproc, de detașarea rezultată din „lipsa de teamă față de moarte”, autorul se duce cu gândul, credem noi, prea departe, dincolo de geografie într-o istorie străveche de ispititoare cețuri eseistice, la hierofanții din practicile eleusine, la practicile hinduse, în general la scenariile inițiatice implicând „probe” obligatorii, deși nu despre o „primire” în ceată/ în confrerie este vorba (A. Fochi) , ci „de o ieșire din ea!”
Tratând undeva despre „Mitul Sarabha în simbolistica tezaurului de la Agighiol” („Dacia Magazin”, nr. 23 /iulie 2005, p. 22, Deva), autorul crede că pe teritoriul dintre Carpați și Dunăre nu a existat nicio ruptură între „societatea feudală valahă” și „societatea geto-dacică”, dar și că pe teritoriul Daciei „în perioada hiperboreană” a existat un „centru spiritual universal condus de un monarh sacerdot, numit Bha-sarabha”. Deci aici s-ar fi format marile mituri indo-europene, Dacia fiind „centru de civilizație al indo-europenilor”. Născută aici, Miorița ar cuprinde în ea credințe și practici caracteristice celor trei ere religioase (pre-homerice, traco-dacice, creștine)….
Interesantă ca spectacol de idei speculativ, – care nu ar trebui să frizeze atitudini hazardat-negaționiste, mai ales când tu, autor format la școala culturii înalte, te lupți cu uriași ai spiritului care au făurit-o -, lucrarea „Miorița vine din cer” a dlui Gh. Șeican readuce în actualitate o mai veche discuție pe seama a ceea ce dă culoare și structurează sufletul și spiritualitatea românească. După negarea privind viziunea „fatalistă”, venită din partea spiritelor așa-zis elitare și globaliste, adăpate la țâța „corectitudinii politice” (un neomarxism de execrabilă reflectare în oglinzile unor minți strâmbe), iată, avem, și o interpretare care vine de pe terenul supralicitării tradiției folclorice românești, făcând din „Miorița”, cu referențialitatea ei etno-geografică concretă (culeasă de Alecu Russo la Soveja, în munții Vrancei, și publicată de V. Alecsandri în culegerea de „Poezii poporale. Balade (cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de…” din1852), o fântână de adâncimi antice, imemoriale, în apele căreia autorul vede jucând, cu adâncimi de milenii, ritualități grecești și hinduse!
Desigur, „Miorița poate veni și din cer”, cum crede dl Gh. Șeican, dar mai întâi ea vine dintr-o tradiție și exprimă, în datele ei esențiale și în cadre etno-sofice, deopotrivă, Cer și Pământ, fiind a țăranului din Carpați și nu a studiosului de pe băncile învățământului superior (care, iată, încă din titlul cărții, polemizează chiar cu Platon din „Charmides” privind statutul lui Zalmoxis, care nu este cum zic grecii un „sclav eliberat” al lui Pitagora, ci „eliberat”, în sens spiritual, din sclavia cercului samsaric!), pentru care există astfel de cărți, atât de elaborate și încifrate pentru păstorul carpato-dunărean, crescut departe de Misterele Eleusineși de filosofia Vedelor…
Problema nu este dacă mie, comentatorul, mi-a plăcut sau nu această ipoteză, detaliată cu o pasiune mitologizantă ineluctabilăși un „entuziasm impersonal” aparte, ci dacă astfel de interpretări, după momentul de circumspectă întâmpinare (de la „combatere”/ „respingere” la faza „recunoașterii generale”: „orice idee de valoare este la început combătută”), pot fi ele validate, mai devreme sau mai târziu, în domeniul de referință (prin „acel prisos al concepţiunii care îi dă valoarea universală”),după cum observa Titu Maiorescu în „Despre progresul adevărului în judecarea operelor literare” (Almanahul Societăţii Academice „România Jună” din Viena, aprilie 1883). Vorba de final a criticului: „Apa a trecut, pietrele au rămas, și din piatră în piatră pășește adevărul spre viitorul său nemărginit”…
Zenovie Cârlugea
Tg.-Jiu, decembrie 2021