Profesorul de matematică Ioan Nicolaiescu este un profesionist de calitate, om de o energie rar întâlnită, înnobilat cu simţul umorului şi cu, ceea ce el însuşi a constatat mai târziu, talent literar autentic. S-a aşezat în Amărăştii de Vâlcea şi la umbra frasinului din copilărie, cu un trunchi larg cât bătătura casei, de necuprins de mai mulţi oameni prinşi într-o horă a credinţei, scrie povestiri la jumătatea distanţei dintre legendă şi adevăr, însufleţind o lume dusă deja, care poartă în ea tradiţiile acestui pământ.
Șoimul din Balcani este un adevărat roman, prin desfăşurarea largă a evenimentelor în spaţiu şi în timp, însă omul dedat formulelor matematice concise comprimă această proză de o savoare rară la dimensiunile unei nuvele clasice. Mesajul transmis prin această lucrare înseamnă reuşita unei vieţi exemplare dacă cineva îşi dedică toate eforturile căpătării ei şi este încrezător în soarta sa. Lumea prefigurată de autor deţine datele care în zilele noastre sunt pe cale de a se pierde: trecutul glorios, pofta de viaţă, cumpătarea, cuminţenia şi omenia. Eroul principal, Mirdo Dobre, este un fel de uriaş, fizic şi psihic, un înţelept care acţionează cu prudenţă, iar care, atunci când se angajează în luptă, o face pentru a câştiga. Venit de la sud de Dunăre, el se stabileşte la Padina, construieşte o biserică și va sluji toată viaţa ca preot, fiind, totodată, mentorul acestor locuri al căror nume generic este Amărăşti. De reţinut că numele localităţii Amărăşti nu se trage din adjectivul amar, ci este preluat de la o specie de peşte care trăia în vechime în râul Pesceana.
Este miraculoasă alternanţa dintre istorie şi faptul de viaţă. Ioan Nicolaiescu dovedeşte măiestrie artistică ori de câte ori alternează poveştile străvechi, întregind o imagine vie a satului românesc de început de lume. Scrierea este presărată cu reflecţii filosofice despre viaţă şi despre arta de a trăi înţelept. Iată: „Pentru Pîndră, timpul se opreşte în acea pădure şi tot de acolo se naşte, spre a da lumii un sens.”
Ioan Nicolaiescu excelează în descrieri, iar personajelor propriu-zise li se mai pot adăuga altele, de exemplu, vulturul descris aidoma unui om viu, calul Karin, codrii seculari, arborii impunători, meleagurile pe care le introduce în cuvinte inspirate.
Deşi prozatorul nu o declară explicit, cititorul are în permanenţă senzaţia că Mirdo Dobre este un strămoş al acestuia, mai cu seamă, că sunt descrise locurile natale, iar biserica există şi astăzi. Personajele celelalte au rolul de a-1 sluji pe Mirdo Dobre, inclusiv Ioana, fata care îi va deveni soaţă. De-a lungul întregii nuvele pluteşte spectrul fărădelegilor împlinite de păgâni într-o lume simplă, nepătată, însă lipsită de lideri politici destoinici. O poveste de dragoste romantică dintre Pîndră şi Catalina, Crăiasa Pădurilor, sfârşeşte tragic din cauza turcilor, o prezenţă tulbure şi înfricoşătoare pe tot parcursul nuvelei. Se reţine descrierea plină de nuanţe a înfiripării iubirii dintre cei doi tineri.
Prin această scriere, autorul câştigă pariul primirii harului literar din stele și ne asigură că nu se teme de indigenţă în planul creaţiei, putând reveni cât de curând cu o nouă carte la fel de fascinantă.
Constantin LUPEANU