Validat târziu, în 2018, de breasla noastră scriitoricească, poetul GEORGE SCHINTEIE era deja un poet de cursă lungă, cu un discurs poetic închegat în sensul unei originalități literar-artistice pregnante. Debutul din 1976, la „Litera”, cu volumul „Ochi de mesteacăn”, a atras atenția criticii literare, Laurențiu Ulici remarcând în „România literară” faptul că, fiind „necontaminat de veleitarism”, poetul transcria „în limite rezonabile” o stare poetică de sensibilități vibratile, ritual-erotice, prin care „forța sentimentului eliberează metafore”. Nicolae Ciobanu, Eugen Dorcescu și alte nume cunoscute au relevat originalitatea debutului editorial, pariind pe destinul poetic al lui George Schinteie, ceea ce timpul a confirmat.
A urmat o perioadă lungă, de patru decenii, în care dl George Schinteie s-a implicat social și cultural în varii preocupări, de menționat fiind implicarea în evenimentele Revoluției din Decembrie 1989, devenind fondatorul primei noastre televiziuni independente și al unui post de radio privat, manifestându-și ca atare vocația în câmpul social-cultural cu merite considerabile.
Revenind cu niște „poeme întru rotunjirea ideii de dragoste”, după cum este subintitulat volumul din 2008, „Ninsoare cu ochi de femeie” (prevăzut cu un motto din Albert Camus pe tema „suferinței din dragoste”), – în același an apare și volumul la fel de consistent „Poeme într-un vers”, ambele la Editura „Eubeea” – , dl George Schinteie își augmenta tematic și stilistic așa-zisul univers liric, marcat de viziunea unei experiențe vitale trecută pe sub luminile reflecției mai acute, a unei înțelegeri mai așezate, de unde profilul reflexiv al lirismului, decantând neliniști elegiace și grave intuiții, ca „semn de carte pentru suflet”.
Cu astfel de experiențe poetice, dl George Schinteie a realizat în 2013 volumul „Clepsidra de cuvinte”, considerat îndeobște „cea mai spectaculoasă apariție din punct de vedere grafic”, „carte cu ambiții sincretice” (Marian Odangiu), în care grafica și liniaritatea discursului liric concură la definirea poeziei ca atare, într-un mod subtil, ingineresc, cam cum se prezentau volumele din urmă ale lui Nichita Stănescu cu fabuloasele ilustrații grafice ale lui Sorin Dumitrescu (Epica Magna, Operele imperfecte, chiar Noduri și semne, prima ediție din 1984).
Deși, între timp, poetul a mai publicat volumul de „poeme dintr-un timp înrămat” intitulat simbolic „66”, marcându-și pragul aniversar (2015), implicând totodată și sugestii speciale de numerologie, chiar cu trimiteri angelologice, fapt reiterat în 2016 cu volumul „67 – poeme deznodate”, în 2017 cu volumul „Poeme cu fereastra deschisă”, în 2018 cu antologia substanțială „Umbra ceasornicului”, cartea din urmă, „DEȘERTUL DE CUARȚ. Poeme în bătaia vântului” (2023) constituie, putem spune, a doua mare izbândă după „Clepsidra de cuvinte”. Este vorba de o acumulare, de experiențe lirice succesive, de limpeziri și decantări reflexiv-existențiale, de „purificări” ale lirismului, astfel că „deșertul de cuarț” ilustrează o articulare decisivă a lirismului prin care poetul George Schinteie impune o anume „poetică” de reflexivități melancolice, ba chiar grave, atestând o imperturbabilă maturitate expresivă. Noua carte este o elaborată ediție bilingvă româno-franceză: Deșertul de cuarț. Poeme în bătaia vântului/Le Désert de Quartz. Poèmes au gré du vent . Traducerea textelor în limba franceză aparține dnei Gabrielle Danoux, coperta și ilustrațiile lui Valeriu Sepi, fost membru al formației „Phoenix” (Editura ”Cosmopolitan-Art”, Timișoara, 2023, 294 p.). Prefața este semnată de prof. dr. Cristina Sava, iar postfața aparține scriitorului timișorean Marian Odangiu.
Într-o recentă cronică dedicată volumului „Deșertul de cuarț / Le désert de quartz” („Armonii culturale”, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 iunie 2023), intitulată „Poezia lui George Schinteie și drama antropo-estetică”, mai vechiul evaluator, încă de la începuturi, Eugen Dorcescu remarca vocația autorului întru elaborarea unei „poezii reflexive, relativ încifrată, o poezie de emoții elevate, de idei și de viziune”, recenta apariție continuând și desăvârșind, sub toate aspectele, „liric, ideatic, estetic, programul și demersurile anterioare”. Aceasta ar fi „concluzia unui discurs poetic de mai multe decenii, precum și a unei existențe petrecute, discret, la limita dintre abisalitatea lăuntrică și cea exterioară”. Discurs în care se confruntă, concură, interferează „drama antropo-cosmică (timp infinit, spațiu infinit, individul uman finit) și drama antropo-estetică (existență umană finită, obiectul aspirațiilor sale superioare – infinit). Cele două axe sunt asimilate, cu egal interes și cu egală vigoare stilistică, de George Schinteie, accentul confesiv, acuitatea reflexivă și participarea existențială înclinând, cât se poate de firesc, spre cea de a doua.” O asemenea arhitemă ilustrează ea însăși o „dinamică sui-generis a textului” reflectând sinapsele imaginarului și izomorfele sensibilității poetice prin varii strategii ale dorinței, puterii, resemnării, eșecului etc.
„Timpul”, ca metaforă a măcinării zi de zi în planul existenței, caligrafiază „acest început de deșert/ prin ochiul de ceață al dimineții/ și nu mă mir că destule umbre rămân/ precum dâra de melc pe planetă/ (…)/ totul se-ntâmplă într-o nesperată ordine/ după un plan bine stabilit/ ca și când totodată ar exista o întoarcere/ de vreme ce plecarea e oricând posibilă/ arca abia mai dă semnale de rezistență/ încă nu s-a urnit de la țărm/ dar vine cârmaciul și la un simplu semn/ trage o linie nevăzută pe cer/ de la răsărit la apus/ și toți anii deodată/ se uniră în plâns/ pe care arca din ce în ce mai spartă/ începe să plutească/ înadins”( Viața ca arca lui Noe). Viziunea poetului este amplă, planetară, drama petrecându-se într-un discurs fluent, metaforic, simbolic, cu o dicție cursivă, de o tranzitivitate nu aș zice ușoară, dar ferită oricum de abstractizările acelui suprarealism în care eșuează de obicei postmodernele ostentații stilistice. În poemul „În urma mea cuvintele”, avem a face cu rememorarea drumului deferit cuvintelor, într-o modestie a asumării depline („fără zgomot și fără/ să deranjez/ mi se părea lumea ca o pasăre/ de cuvinte dintr-o clepsidră/ eliberată de timp/ eu urmam umbra sensului/ fiecărui pas dintr-o numărătoare/ pînă-n cercul destinului/ dezorientat de direcție”. O „Nedumerire” are valoare de interogație retorică, poetul adresându-se îngerilor, instanțe ale inspirației, să i se lămurească sensul căutărilor înfrigurate, cu deschidere către solvabilul răsărit de soare: „ce vreți să faceți îngeri cu/ cuvintele mele pe care mi le creți zilnic/ rânduite-n poeme/ ele m-ajută să-nțeleg sensul zgomotului lunii în formă de tubă/ ce coboară în propria-mi absență/ și mă-nvață să sper/ (…)/ și nu găsesc răgaz să le mîngîi/ îmi accelerează inima și/ mă-nvîrtesc într-o sferă ingrată-n cubul vieții/ fără scăpare// ochii mei sărută zorii cu o intensitate necontrolată/ ca și când ar fi ultimul răsărit/ în care s-a poticnit soarele”.
În cele 92 de pagini de poezii cu imagini grafice (textul românesc), poetul își desfășoară poemele într-o cursivitate acoperind uneori exact spațiul paginii, de parcă un spirit geometric i-ar dicta numărul cerut de versuri (Undeva departe, Pînă cînd oglinda, Colonă de infinit, Deșertul, Dor, Se-ncoronează, Și mă uită, Stampă autumnală, Cercuri, Un semn, Dincotro vine apocalipsa etc.), alteori poemele sunt mai sprintene, de o percutanță frizând „inefabilul”, ideograma condensând „povestea”/ trăirea din spatele cuvintelor, precum în poemul „Inefabilul”: „dragostea în formă de pasăre/ își ia zborul în fiecare noapte/ de pe o stea/ îndrăgostiții se-mbrățișează/ sub zborul ei nevăzut/ rotindu-și jurăminte efemere/ și așteaptă să le cadă în suflet/ un fulg din aripa ei rănită” (pretutindeni „dorul” românesc, cu înțelesul lui special inefabil, este, în traducerea dnei Gabrielle Danoux, „nostalgie”, scoțând în evidență „dimensiunea universală a acestui sentiment”…). Sau această „Toamnă”, lirismul de acum fiind străbătut de fiorul unei autumnalități asumate, atingând, evident, și erosul: „septembrie plouă prin toți ochii zilei/ (…)/ toate iubirile umblă oarbe prin sufletul mării/căutând un val de salvare/ să le arunce la mal într-o sperată supraviețuire/ numai eu rătăcit în gândurile azurii/ stau pe o rocă și urmăresc neputincios/ scufundarea corăbiilor ce mă tot bântuie/ în timp ce toamna deja instalată/ îmi fuge de sub picioare”.
„Deșertul” din poezia dlui George Schinteie este, desigur, unul „de cuarț” (acel mineral din familia cristalelor, limpezit de-a lungul erelor geologice, incolor în stare pură și de mare duritate), învestit cu simbologia metaforică a „existentului”, a stării imanente, existențiale, prin care trece poetul simțind viața/ trăirile/ atingerea cu lumea până la sânge: „sîngele șiruia prin deșert/ fără o direcție prestabilită/ țâșnise într-o secundă/ o dată cu nașterea mea/ dintr-un cataclism așteptat/ și menținea starea de uimire/ imponderabilă a deșertului fără nume/ lăsase în urmă atâtea așteptări/ și eșecuri de care mă-ncăpățînam/ să ies fără urme de durere/ sau cicatrici/ străduindu-mă să-mi/ îndrept azimutul” (Deșertul). Metafora-simbol a „deșertului de cuarț” implică și o scrutare de limpidități raționale, de acute percepții, de lucidități dramatice și litanii cu gura închisă, punând un semn acestui lirism dureros de mărturisitor, de disforii metalice…
Această condiție care ar sugera o „Vale a plângerii” este, în definitiv, stare de existență, din care ideea de salvare survine imperios („un cotidian autoreferențial în transparențe simbolice impresionante”, reține prefațatoarea prof. dr. Cristina Sava).
Dorul, dragostea, iubirea (teme mai vechi, nu neapărat duse la lirismul voiculescian ideatic din „Sonete”), dar și „lumina adevărului”, „iluziile” poeziei și toate „așteptările” constituie tot atâtea căi de salvare, pentru un suflet în definitiv „romantic” („un apolinic reverberant al emoție idilice”, cum scrie prefațatoarea, considerându-l pe George Schinteie un „neomodernist” de solarități exersând inefabilul): „sunt șchiop și mă dor stelele/ ucise-n nisip sub talpa/ sandalei/ dar mă sprijin de lună și mă-ncordez/ maximal să-mpiedic roțile timpului” (Curcubeul din ape). Sau, mai explicit spus, această mărturisire a poetului însetat de cunoaștere și Absolut: „linia orizontului marcând apăsat/ existența mea” (Lumina adevărului)…
Poezia se umple, în buna tradiție a imaginarului neoromantic, de imagini selenare, de nopți cu „lumină (lunatică) virgină”, cu cer înstelat, îmbiind la pregustare a veșniciei în cuplu, de metafore-simbol ale oglinzii, păsării, zborului („zborul ca un zumzet al dimineții/ luminează trecerea”), ale Coloanei (cu dorul ei „de infinit”), ale mării (cu „linia orizontului” și țărmuri despărțitoare), ale oceanului de departe… Reținem, din același arsenal sentimental, frecventele ploi („cuibărite-n cuvinte”, „valsul ploii”), iubirea cu aripile ei („care zboară prin sufletele noastre” înseninând „deșertul”, „zborul iubirii”), amintirea iubitei („mereu floare de iris”), cuvintele-fluturi, vârtejul de silabe, serile (cu „simfonia greierilor” și „culoarea violet”), chipul iubitei („ca un curcubeu”, „norul în formă de inimă”), nisipul din „clepsidra umbrei”, perceperea acută a timpului și, deja instalată, senzația de oboseală, de epuizare („trupul meu/ a obosit sisific”, „trecerea cu anii-lumină/ în care ne-afundăm”, „lanul de maci cu „petale fragile” de pe calea ferată)…
Toate acestea mărturisesc o sensibilitate neoromantică, din care izvorăște o reflexivitate ce conferă acuitate lirismului în cauză, nu o simplă melancolizare autoreferențială (Furișat într-o stea, La orizont noi, Iluzie în doi, Dragostea ca un puzzle, Doar tu, Toamna asta, iubito, Fiecare pasăre pe limba ei piere, Iubirea are aripi, Cum dinții de lapte, Din când în când, În poemul acesta, În chip de rătăcire, Infarct, Legat de timp, Macii, Abandonat de lună, Gând de noiembrie, Ipostază, Încercare, Se-ncoronează, Drumul spre mântuire ș.a.).
Că poetul este un „estet” de volute „baroce”, în transcrierea oarecum livrescă a sentimentelor și trăirilor sale, se poate vedea ușor nu numai din discursul deșirat/ dezvoltat după o logică productivă a imaginației ce se cere strunită (folosindu-se, cum s-a văzut, de o recuzită consacrată în arta poeziei, de lexeme metaforice cunoscute), dar și din felul în care se raportează la mituri de variată proveniență, îndeosebi biblice (Noe, Dumnezeu, îngeri, fiul risipitor, pierderea paradisului, Apocalipsa etc.).
Importantă este și conștiința situării de sine în toată această lume de gânduri și trăiri „pe viu”, a căror amintire îndurerează și dă sensul unor reușite transfigurări. Unul din cele mai frumoase poeme de dragoste este textul „Cum dinții de lapte”, dezvăluind felul/ mecanismul trăirii care duce la sublimarea artistică: „două catedrale/ erau sînii ei/ cu altare deschise/ către iubire/ vin șoimi la închinăciune/ ca o imensă lumină spre univers/ și încearcă să mă învețe taina zborului/ legând în aripi strînse/ așteptările pînă cînd/ de emoție îmi dispare/ nodul din gît/ plutesc tăcut ca un nor de ploaie/ în urma fulgerului/ și nu mai văd/ nici n-aud/ cum dinții de lapte ai poemului/ încep să crească/ și mușcă setos/ din sfînta chemare”.
Sau, bunăoară, în registru ironic, demistificant, o raportare directă la contemporani: „eu n-am avut biberon/ m-am hrănit direct din țîța mamei/ nu ca biberoniștii de azi/ deveniți corporatiști/ eu făceam avioane de hârtie/ și zmeie din carton/ pușcaviță de soc/ și vioară din cocean/ (…)/ eram totdeauna flămând ți-mi era/ teamă că visele se vor termina/ (…)/ și când tocmai credeam / că tot ce zboară se mănîncă/ un alt vis mi-a pus capac/ m-am ospătat din el și am crezut/ că-mi cresc aripi/ așteptând să-mi iau zborul/ am mai mîncat un vis/ ca să-mi întăresc crezul/ și tot n-am zburat/ acum din ce în ce mai rar/ mă ospătez cu cîte un vis/ deși mi-e foame de lup/ și nu mai vreau să pierd momentul/ apariției vreunui vis/ într-un alt vis/ înghițit de visul/ în care mă zbat/ de cînd respir” (Biberon de vise).
În totul, „Deșertul de cuarț” este cartea-mărturie a unui poet scrutător de trăiri existențiale, o carte „de etapă” autumnală, în care se strâng teme și motive din volumele precedente, dar sub o lumină vesperală, care dă jocuri de contur dramatic trăirilor și ideilor evocate, o lume plină de dor și rememorări nostalgice, în care „cohorte pașii muți/ amprente grăitoare pe/ podeaua catedralei timpului/ duc lacrimile sufletului/ pînă la Dumnezeu/ în fluviul rugăciunii/ castele de speranțe/ coloane de iluzii/ ascund discret arhitectura/ duhului de neatins/ decît într-o smerită mîntuire/ de care sunt capabili porumbeii/ ce zboară deasupra icoanelor/ dînd aripi îngerilor obosiți să cînte/ la strană psaltirea/ din cînd în cînd coboară/ Dumnezeu și hrănește/ enoriașii cu lacrimile/ păsărilor” (Drumul spre mîntuire).
„Deșertul de cuarț” este, ca și „Clepsidra de cuvinte” din 2013, un fel de „autoportret”, mai potrivit zis un „Autoportret cu stele și păsări”, după cum își intitulează prefața criticul timișorean Marian Odangiu.
Altfel zis, în respectivul crez poetic, „Cuvîntul bate la porți de Eternitate”, ceea ce, reținând, a stîrnit interesul traducătoarei incitată mai întâi, în 2020, de „Poemele într-un vers” ale autorului român neo-modernist și hotărâtă apoi să realizeze această retroversiune/ transpunere, cu remarca mereu valabilă: „Cărțile lui George Schinteie sunt toate realizări editoriale remarcabile („muncă de echipă”, supravegheată de autor, n.n.), astfel încît mă simt foarte onorată că am participat la acest volum bilingv și țin aici să-i mulțumesc poetului pentru încrederea acordată.” (Gabrielle Danoux).
Fidelă, urmând fluența versurilor și transpunând-o în franceză („impecabilă” și „exemplară” după aprecierea autorului), cu observația rotunzimii scrierii (cartea începe cu un text despre „viață” și sfârșește cu unul despre „apocalipsă”) și a unor lămuriri semantice în echivalarea unor cuvinte („Mărțișor”, care rămâne așa, și „dor” care devine, în zece rânduri, „nostalgie” cu înțeles universalist), versiunea dnei Gabrielle Danaux este, după urmăririle noastre pe texte, una plină de reușită, o imagine în oglindă de real profesionalism.
Zenovie Cârlugea