Volumul „Regăsiri”, autor Ana-Cristina Popescu, apărut la Editura InfoRapArt, Galați, 2022, a adunat în paginile lui poeme de dragoste de o neasemuită frumusețe și valoare literar-artistică. Fiind un volum In Memoriam, versurile surprind trăirile eului liric în absența persoanei iubite. Aș putea spune că tocmai această depărtare fizică a persoanei iubite aprinde focul creator „M-am întors să plâng cu versu-odată / Tot ce-a plecat spre câmpuri de verdeață, / M-am întors spre tine poezie, / Să-mi plâng dragostea, de Cerul Sfânt chemată.“
Unele poezii din volum sunt imnuri de preamărire a persoanei iubite „M-ai ajutat să mă înalț / Și m-ai urcat pe un piedestal / Eram în toate doamna ta / Și muza ce te inspira. […] M-ai ajutat să urc pe munți, / Să ating norii cei pufoși […] Te bucurai când eu zâmbeam / Când soarele îl atingeam […] M-ai ajutat și-ți mulțumesc, / Să merg prin lume, să zâmbesc. […] Acum ești înger sus în cer, / Mă ocrotești și mă veghezi, / Să nu renunț la ce iubesc, / Să urc spre stele, să zâmbesc.“
Animat de dorința de a simți persoana iubită aproape, eul lirc încearcă să comunice cu ea prin elementele cadrului natural, atât terestre, ca de exemplu frunzele, cât și cosmice, luna „Te-aud în vântul ce frunza o valsează, / Te-aud în luna ce-mi veghează somnul […] Te-ud cum taci și mă iubești în taină“. În poezia „Tainic îmi vorbești“ toate elementele cadrului natural au câte un mesaj de la persoana iubită „Și toate-mi vorbesc / Îmi vorbește ploaia […] Îmi vorbește floarea / În vânt lin cicoarea […] Mă cheamă albina, / În câmp plin cu floare, / S-ascult vânt și soare, / Să îți aud iar glasul, / Însoțindu-mi pasul.”
Imaginile auditive ce aduc murmurul iubirii de pretutindeni par a se pierde toate în poezia „E atâta tăcere fără tine“, dar lacrima este cea care le readuce la viață, e cea care dă glas celui ce a muțit „E atâta tăcere fără tine, / Încât am început să aud / Plânsul firului de iarbă, / Atunci când zgârie pământul / Și strigă după lumină […] E atâta tăcere în toate / Și-atâta glas ce ar dori să cânte, / Dar lacrima plecării printre îngeri / A închis ploaia din cerul inimii / Și e atâta liniște. “
Versurile poeziei „Ai lăsat“ arată urmele adânci ce le lasă iubirea prin locurile pe unde trece, mai ales în sufletele ce le atinge „Ai lăsat în mine / atâta tu, cât pentru infinite vieți; / Ai lăsat în mine / atâta oglindă, / că m-am metamorfozat în noi, […]“, iar versurile „Ai lăsat în mine / atâta stâncă, / că mii de vieți le visezi împreună cu tine“ par să te împingă cu gândul spre concepția mistică a reîncarnării spulberată parcă de ideea eternității din finalul poeziei „Ai lăsat / o urmă de tu prin mine / pentru eternitate. “
„Șah la rege” pornește de la jocul de șah „Dar regele și regina / eram noi”, însă regina va rămâne singură să ducă lupta până la final după ce regele „a coborât în lutul potrivnic și rece“.
Poezia „Până dincolo de mormânt” trimite cititorul cu gândul la „Povestea Porcului“ a scriitorului Ion Creangă, la un loc departe de această lume unde iubirea își are sălașul petru eternitate, un loc al speranței, al reîntâlnirii „Poate ai simțit cândva acea ardere a ființei, / Atunci când iubirea și-a găsit casa / În adâncul ființei tale, / Ea ți-a întins mâna, / Iar tu ai strâns-o cu putere, / Ai lăsat puntea de aur să curgă, / De la bordeiul tău / Până la palatul unde-și are cuibul / Pasărea Iubirii / Și-atunci au venit / Păsările fermecate / De la Mănăstirea de Tămâie /Și-ai început să-ți cânți imnul tău, / Să te transformi“ .
Chiar dacă persoana iubită a plecat pe un drum fără întoarcere, ea a rămas pentru eul liric un izvor edenic „O primăvară caldă în a vieții – mi grădină.”
Poeziile din volumul „Regăsiri” au menirea să încălzească sufletul oricărui cititor și să-l determine să se coboare în sine spre căutarea la rândul lui a adevăratei primăveri care nu este altceva decât dragostea, să se regăsească pe sine prin iubire, așa cum autoarea Ana-Cristina Popescu s-a regăsit pe sine prin iubirea ce a trecut dincolo de prag.
Radu Botiș