Mihaela I. Rădulescu este profesor de limbă și literatură română în județul Vâlcea, licențiată a Facultății de Filologie, din cadrul Universității 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, doctor în filologie. Pe parcursul timpului a publicat cronici literare, referitoare la creațiile autorilor contemporani și eseuri privind operele literare ale unor importanți scriitori români. Colaborează cu multe reviste literare, participă la evenimente culturale, lansări de carte, exprimându-și opiniile privind volumele respective.
– Activitatea dumneavoastră și faptul că sunteți profesor de limba și literatura română mă determină să cred că ați fost pasionată de literatură încă din adolescență sau, poate, chiar din copilărie. Așadar, vă rog să ne relatați pe scurt despre preocupările din acele timpuri, despre cărțile favorite și să ne dezvăluiți motivul alegerii unei cariere pedagogice în domeniul filologic.
– Primii pași spre spațiul fascinant al literaturii au fost făcuți în perioada copilăriei. Îmi amintesc și acum foarte bine, momentele în care mama îmi citea din Basmele românilor, culese de Petre Ispirescu. În curtea din fața casei, sub părul cel bătrân, cu motanul cel negru lângă noi, se deschidea tărâmul fantastic, alunecam în lumea fabuloasă a zânelor, zmeilor, prințeselor, Feților-Frumoși. Acel moment s-a întipărit în structura ADN a memoriei mele culturale. Deschiderea spre tărâmul fabulos al literaturii coincide cu acel moment al copilăriei, și poate că, involuntar, mama (ea însăși fire artistică, desenând și pictând cu mare talent, fără să fi avut vreo pregătire universitară în acest sens) poartă această „vinăˮ, a dependenței mele de literatură. De la mama cred că am moștenit aplecarea spre artă, spre literatură, fiindcă legătura ideatică și afectivă cu un text, interpretarea lui, ține și de un anume dar, desigur pliat unui studiu permanent. După ce am învățat să citesc, mergeam săptămânal la biblioteca orașului și împrumutam cărți, pe care le devoram, devenind hrana mea spirituală. În copilărie, am citit cu nespusă bucurie poveștile lui Creangă, iar mai târziu, în adolescență, am iubit opera literară a lui Mircea Eliade, care de altfel, a rămas marea mea dragoste. Literatura a devenit o extensie a mea, o formă de a fi, ceea ce a condus inevitabil la alegerea unei cariere pedagogice, în domeniul filologic. Consider că alcătuirea frumoasă a ființei ține într-o mare măsură de acea dimensiune spirituală, iar acest lucru nu e posibil decât prin literatură, prin cultură. Alegând cariera de profesor de limbă română, am ales de fapt, să fac parte dintr-o lume a purității sufletești, fiindcă a lucra cu adolescenții, înseamnă a stabili conexiuni mentale cu ei, a trăi într-un spațiu al tinereții fără bătrânețe. Șlefuirea caracterului și a personalităților tinerilor, prin prisma orelor de limbă și literatură română, trece dincolo de granițele unor cunoștințe științifice, dincolo de sensul strict al deținerii de informații. Prin apropierea de literatură, elevii învață lecția umanității.
– Ați avut profesori care v-au influențat într-o foarte mare măsură? Ne-am bucura dacă ne-ați putea povesti câteva amintiri legate de profesorii de limba română din perioada studiilor liceale.
– Primul dascăl care m-a influențat, care mi-a arătat frumusețea literaturii, dar și a carierei pedagogice, a fost primul om care mi-a pus stiloul în mână și m-a învățat fascinanta alcătuire a cuvintelor și a sensurilor acestora, doamna învățătoare Dascălu Elena. Cu un tact pedagogic uimitor, cu iubire nemărginită pentru copii, cu devotament și har, doamna învățătoare Dascălu Elena a rămas un model didactic, dar nu numai atât, ci mai degrabă un model uman, prin felul în care ne-a educat spiritul. Mai târziu, în perioada liceului, deschizătoarea propriu-zisă a drumului în înțelegerea și interpretarea unui text literar, a fost doamna profesoară Mihaela Radu. Metodele didactice erau unele activ-participative, elevul având rol central în scenariul didactic. Tehnica didactică a doamnei profesoare miza pe analiză și comentariul textului, dintr-o dublă perspectivă: bibliografică, dar și personală. Conducându-ne cu mare tact spre studiul individual, spre lectura operei, apoi spre aparatul critic referitor la operă, urma procesul transferării informațiilor prin filtrul personal, prin registrul expresiv propriu. În acest punct, doamna profesoară Mihaela Radu a marcat modul în care am receptat demersul critic asupra unui text literar. Cunoscând opera, studiind reperele critice, analiza literară trebuie să adăpostească și interpretarea personală. Observând posibilitățile interpretative, doamna profesoară a explorat această latură a mea, în formă continuată, obligându-mă, din perspectivă morală, să îmi dezvolt capacitățile de analiză, nelăsându-mă să respir prea mult, dându-mi liste lungi de lectură și permanente sarcini de analiză și interpretare a operelor citite.
– Sunteți doctor în filologie. Care a fost lucrarea pentru susținerea examenului și motivul alegerii acesteia?
– Lucrarea de doctorat a reprezentat un studiu monografic, Elena Farago. Coca Farago. Motivația alegerii acestei teme a fost dată, pe de-o parte, de pasiunea pe care mi-a stârnit-o lectura operei acestor scriitoare, iar pe de altă parte, nevoia de a așeza literatura celor două autoare, într-un context estetic, literar și istoric, prin prisma căruia receptarea valorică a operei să fie obiectivă. Elena Farago, a fost o figură literară proeminentă a spațiului cultural românesc, fiind cunoscută îndeosebi pentru literatura pentru copii, dar opera ei are ramificații estetice mult mai complexe: a scris poezie intimistă, socială, descriptivă, a tradus din marii scriitori francezi. Dacă Elena Farago s-a bucurat de recunoaștere în spațiul literar, Coca Farago nu a avut parte de aceeași receptare. Pe nedrept rămasă în umbră, opera Cocăi Farago este impresionantă, atât la nivel tematic, cât și stilistic. Deși nu a scris mult (romanul Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim, volumul de nuvele Vulturul albastru, versurile adunate în volumul Poeme pentru singurătate și două piese de teatru), creația sa degajă o estetică aparte. Aparținând generației criterioniste, Coca Farago scrie sub umbra ideilor desprinse din doctrina trăiristă. Abordând o viziune thanatică, psihologizantă, scrierile sale poartă emblema unui dramatism înalt, metodele narative dezvăluind o desfășurare textuală fragmentară, individualizând-o astfel în spațiul literar din perioada anilor 1930-1940. Prin această lucrare am dorit să readuc în lumină opera celor două scriitoare dintr-o perspectivă nouă. Mai mult, am dorit ca literatura Cocăi Farago să fie redescoperită și receptată în toată complexitatea sa, printr-o așezare estetică într-un context istoric, social.
– Vă simțiți împlinită activând în cadrul unui liceu?
– Da, mă simt împlinită. Deși e un liceu din mediu rural, Liceul Teoretic, com. Măciuca, acest lucru mă bucură. Împlinirea profesională nu înseamnă să te raportezi la etichete, norme, poate că acestea sunt doar niște prejudecăți, tipare menite să ermetizeze sensul devenirii sociale și profesionale. Fiind parte componentă în cadrul unui colectiv de profesori devotați domeniului educațional, cu un manager de instituție remarcabil, cu elevi preocupați de studiu, nu am cum să nu mă simt fericită în acest loc. E un liceu modern, care dispune de condiții materiale după standarde europene, lucru posibil prin deosebita colaborare dintre școală, reprezentată de director, prof. Tănase Lumința și autoritățile locale, primăria, reprezentată de Mugur Mărcoianu. Buna relaționare dintre cele două instituții subliniază devotamentul pus în slujba oamenilor. Dincolo de aceste aspecte, atmosfera din cadrul liceului e luminoasă, caldă, invită la un act educațional realizat în termenii modelării umane. Ceea ce mă impresionează este faptul că liceenii din mediul rural încă mai găsesc în spațiul bibliotecii tradiționale, un reper de iluminare interioară. Mai mult de atât, simt o mare împlinire, atunci când constat că acești elevi au rămas tributari legilor nescrise ale datinilor și obiceiurilor, insuflate de familie, de comunitate. La acești elevi am constatat că respectul față de profesori a rămas un fundament al alcătuirii lor interioare, nu au fost „răpițiˮ de nonconformismul specific generațiilor actuale. Aș putea spune că elevii acestui liceu nu s-au pliat modei urbane, de a aborda o atitudine lipsită de grație, ci din contră, ei sunt exponenții unui mediu cu norme clare privind educația comportamentală. Deschiderea lor, energia spirituală, entuziasmul vârstei, mă fac să mă simt o adolescentă eternă. Pentru că da, modul abordării disciplinei predate trebuie să fie în concordanță cu universul mental și sufletesc la care te raportezi, iar instituirea unei relații deschise, bazate pe respect, contribuie la o desfășurare a actului educațional în forme optime. Practic, lecțiile de limba și literatura română cu elevii acestui liceu sunt o bucurie imposibil de definit, iar învățarea este reciprocă: ei învață să pătrundă în tainele literaturii, eu învăț să rămân tânără.
– Există un critic literar, care a devenit un model pentru dumneavoastră?
– Da, Eugen Simion, și cred că e un model al tuturor tinerilor critici. Monumentala sa operă reflectă complexitatea spiritului critic, limpezimea expresiei, valoarea estetică, viziunea totalizantă fiind elementele definitorii ale metodei critice. Cărțile (aproximativ 35 de volume) lui Eugen Simion prezintă o istorie a literaturii române, unde criteriul estetic este definitoriu în analiza operei. Discursul critic are vigoare și prospețime, fără ca elementul culturalității sau al analogiilor să fie trecut în umbră. Tomurile de critică literară sunt expresia clară a felului în care Eugen Simion s-a raportat la fenomenul literar. Istoria personală s-a construit prin prisma devotamentului față de actul critic asupra literaturii românești, metodele discursului critic îmbrăcând haina expresiei naturale, argumentația devenind astfel, logică și firească. Eugen Simion are un stil unic, inconfundabil în critica literară, fiindcă el a trăit prin operă, prelungindu-și existența în universul literar, despre care nu a încetat niciodată să scrie: „Criticul nu trebuie să aibă vocaţie de procuror, ci vocaţie de preot. El slujeşte un zeu necunoscut, care apare de oriunde şi nu se revelează decât prin operă.” (În ariergarda avangardei)
– Care este genul literar preferat pentru analiza critică? Există un scriitor asupra operei căruia v-ați îndreptat atenția în mod deosebit?
– Nu știu dacă am un gen literar preferat, fiindcă eu înțeleg literatura prin prisma unui univers al imaginarului, specific fiecărui scriitor. Poate că îmi place o anumită direcție estetică, o tendință literară, iar aici m-aș opri asupra literaturii fantastic-mitologice. Repet, marea dragoste a rămas Mircea Eliade, dar asta nu înseamnă că nu-i iubesc pe ceilalți scriitori. În prezent, atenția îmi este îndreptată spre Mira Lupeanu, o scriitoare interesantă, poetă și prozatoare cu un stil aparte, a cărei operă dezvăluie subtilități estetice nebănuite. Opera sa nu este pe deplin cunoscută, fiindcă cea mai mare parte a vieții sale și-a petrecut-o în China, ceea ce a făcut ca receptarea ei să cunoască anumite impedimente legate de principiul sincronic. Obiectivul actual este acela de reda valoarea operei ei printr-o situare contextuală socială, istorică, estetică, subliniind elementele definitorii ale stilului și viziunii.
– Ce v-a determinat să scrieți cronici literare?
– Axa determinantă a fost pasiunea pentru literatură, dragostea pentru această lume a scriitorilor, o lume fascinantă, uimitoare. Scriind despre opera unui autor, rezonez cu universul său artistic, descopăr culorile personalității scriitorului, trăiesc prin prisma lumii descrise în opera sa, experimentez trăiri și densități sufletești unice. Scriind cronica literară a unei cărți, renasc, pentru că am acces la o lume nouă, la o altfel de existență.
– Ce părere aveți despre cronicile de întâmpinare care se scriu în prezent?
– Critica de întâmpinare este un act care evaluează estetic și valoric o carte, o apariție editorială. E un exercițiu critic obiectiv asupra tiparului stilistic al cărții, explorând toate zonele de alcătuire ideatică și structurală. Desigur că acest tip de critică evaluează atât punctele tari ale cărții, cât și pe cele slabe, abordarea îndreptându-se spre definirea obiectivă a operei respective, a valorii estetice. În prezent, cronicile de întâmpinare nu se mai clădesc pe aceeași structură a obiectivismului critic, producându-se adesea alunecări în gol. Dar nu trebuie perceput acest fapt, ca fenomen general, fiindcă literatura adevărată se va bucura întotdeauna de receptarea valorică printr-o critică obiectivă. Fenomenul cronicilor de întâmpinare, scrise uneori sub masca disimulării adevărului estetic, nu rezistă, se risipesc. De aceea, timpul e cel mai bun aliat, atât pentru scriitor, cât și pentru criticul literar.
– Care este opinia dumneavoastră referitoare la revistele literare și de cultură din perioada contemporană?
– Numărul foarte mare al revistelor literare și culturale arată interesul publicului pentru acest fenomen. Faptul că există reviste literare în toată țara, e un mod prin care se asigură posibilitatea cunoașterii literaturii locale. Uneori abordăm greșit conceptul de literatură regională, nedându-i atenția cuvenită, deși literatura de tipul acesta contribuie la specificul elementelor care constituie literatura națională. În acest sens, numărul mare al revistelor literare și culturale din perioada contemporană asigură o prezentare detaliată a faptelor de creație, aducându-ne în față, un areal vast, în care se scrie literatură.
– Participați la multe evenimente culturale. Ce ne puteți spune despre câteva dintre acestea?
– Evenimentele culturale înnobilează spiritul, dar nasc și o serie de legături de prietenie. Observăm, așadar, că spațiul cultural nu se rezumă numai la achiziții informative, ci și la dezvoltarea relațiilor interpersonale. Evenimentele culturale de o însemnătate aparte se leagă de fenomenul Bookfest și Gaudeamus. În cadrul acestor târguri de carte, am participat la diferite lansări ale operelor unor scriitori, lansări care mi-au oferit o bucurie nemărginită. Menționez aici, chiar lansarea cărții dumneavoastră: New Beijing, o lansare unde părerile diverșilor critici literari invitați au fost exprimate liber, direct, cu emoție. Atmosfera resimțită nu a fost neapărat una încorsetată de rigorile unei lansări clasice, ci, mai degrabă, am descoperit o atmosferă vibrantă, unde literatura, prietenia și frumosul și-au dat mâna. Așa văd eu reușita unui eveniment cultural, un eveniment care declanșează curiozitate intelectuală, emoție sinceră, deschidere sufletească.
Vă mulțumesc pentru acest dialog foarte interesant, dar și pentru colaborarea în cadrul colectivului de redacție al revistei Astralis și transmiterea spre publicare a articolelor dumneavoastră.
1 comentarii pentru “Camelia Pantazi Tudor în dialog cu Mihaela I. Rădulescu”
Am avut ocazia să trăiesc răsfățul ascultării mai multor intervenții critice marca prof.doctor Mihaela Rădulescu,cu ocazia câtorva lansări de carte.Recunosc că au fost dese situațiile în care am trăit emoțiile specifice unor astfel
de evenimente ascultând criticul literar lăsând la o parte ,cel puțin pe timpul discursului,creația literară lansată.
Vă doresc succes nelimitat domnișoară prof. doctor Mihaela Rădulescu și sper să mai am astfel de minunate ocazii!