Generația lui Tudor Arghezi avea să trăiască în ultimii ani vârsta marilor împliniri, dar și pe aceea a crepusculului, a unui timp biologic individual al sfârșitului, al apropierii morții, care a determinat revenirea la marile teme, la vechile obsesii, dar cu o altă înțelegere filozofică asupra lor și, desigur, cu o notă diferită de originalitate, în funcție de specificitatea artistică a fiecărei personalități poetice.
Una din temele fundamentale ale poeziei dintotdeauna- confruntarea omului cu timpul, cu moartea-avea să fie explorată dintr-un unghi nou, în toate nuanțele ei, constituindu-se într-o viziune generală despre lume, impresionantă prin complexitatea problematică, dar și prin forța și rafinamentul expresiei artistice.
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Al. Philippide, Zaaharia Stancu, de exemplu, își pun toți aceeași problemă a timpului, a invaziei lui secrete în cetatea ființei umane, asediind-o, ultragiind-o, dar nereușind, în esență, s-o nimicească, ci doar s-o înfrângă, o victorie temporară, desigur, pentru că omul, artistul, în chiar acest dialog cu moartea se ridică deasupra efemerului și a caducității, intrînd pe poarta eternității. a permanenței, care este chiar poezia.
Exemplul lui TUDOR ARGHEZI este, în acest sens, încă o dată reprezentativ. Făcând dovada unei vitalități artistice extraordinare, poetul, la cei peste 80 de ani ai săi, ne-a surprins permanent cu un nou volum de versuri, de o mare prospețime a inspirației și de o mare forță artistică. Această nouă etapă lirică se caracterizează, în primul rând, printr-o poezie a senectuții, ca vârstă a unei duble atitudini existențiale, bucurie față de toate împlinirile pe care „toamna târzie” i le oferă, dar și de tristețe nostalgică față de iminenta abandonare a lumii și a frumuseților ei:” De ce-aș fi trist că toamna târzie mi-e frumoasă?/Pridvoarele -mi sânt coșuri cu flori, ca de mireasă./Fereastra-mi este plină/De iederi împletite cu vine de glicină./Beteala și-o desface la mine și mi-o lasă/Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă./Nu mi-e clădită casa de șiță peste Trotuș,/În pajiștea cu crânguri? De ce-aș fi trist? Și totuși…”(De ce-aș fi trist?).
Natura, cu prospețimea și farmecul ei inefabil, cu misterul armoniei intime, constituie o frumoasă amăgire pentru cel care simte că „suie vremea”, năvala ucigătoare a timpului:’De ce-ș simți că suie vremea și n-aș opri-o pas cu pas,/Să văd că singură din urmă îmi dă năvală și mă curmă,/Când mi-ar ajunge, la suișuri, un bob de trup, un fir de glas/Și-un crin, în fund cu-o piatră scumpă/Să-mi fac din el un cuib curat?”( Cântec la fereasră). Ne reîntâlnim aici cu invocația adresată naturii de a umple existența cu bogăția și frumusețea ei făcându-l să uite de timp:”Făptură-ndură-te-mprejuru-mi în fiecare ceas înreagă,/Acoperă-mă-n flori de iarbă, ca un bordei”. Starea de tristețe se vrea anulată de cântecul narcotic al naturii, care-l mută din realitatea unei vârste în eternitatea unui vis:”Silește-mă să te visez de-a pururi…”Avem de-a face cu o plutire în irealitaea feerică a visului, singurul plan în care e posibilă realizarea dorinței:’A și venit în colțul casei ochiul de-argint al unei stele/S-au strâns copacii-n fața porții ca niște domni veniți pe jos,/Poftește-i, vântule, să intre și să se-așeze-n câte-un jeț/Să-mi povestească toată vremea ce s-a-ntâmplat cu Făt-Frumos”.
Sentimentul timpului este resimțit dureros, așteptarea lui devine dramatică, interogațiile se înmulțesc, răspunsurile iau toate forma negației, timpul capătă o greutate aproape materială, copleșitoare:’S-aștept să vie viața cu coșurile pline/Și să-mi aștearnă daruri din zări până la mine?/S-aștept în noaptea goală s-aud suind un pas/De prieten fără nume, străin și fără glas?/…La mine nu mai urcă de-a dreptul niciun drum,/De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum./Nu intră nicio ușă, n-am prag, n-am pălimar,/Doar stelele se-ngână cu noaptea în arțar./Ce să aștept să vie și ce să înțeleg,/Când peste mine timpul se prăbușește-ntreg? (S-aștept?).
Prăbuşirea timpului provoacă o stare de veghe continuă („Toată ziua, toată noaptea treaz,/Cine-mi spune de o viață-ntreagă /Să fiu gata pentru care ceas/Când o taină poate se dezleagă”). o așteptare înfrigurată a cuiva nenumit, viața însăși, trăită astfel, devine insuportabilă:”Și mi-e spaimă de ceva urât,/De o fiară, de un ceas pe care/Îl așteaptă sufletul atât,/Lângă viață, lângă închisoare”. (Deșertăciune). Urâtul, singurătatea devin însoțitori permanenți ai unui suflet bolnav („copac desfrunzit”), care trăiește senzația stranie a abandonării sale în timp, ca pa aceea a unei erori supreme. Întrebările măresc starea de tensiune:”Cine strigă? Nimeni n-a strigat?/Cucuvaia, greierul, tâlharul?/Voi fi fost chemat și-apoi uitat?”.
Dincolo însă de acest gol sufletesc, firesc atunci când este vorba de înregistrarea clipei implacabile („Este timpul, trece minutarul”), se impune în final, ca o compensație, ideea trăirii plenare a viețiI:”Netrăită viața s-a sfiit/Și-am trăit-o înmiit”.
Peisajul lăuntric este tot mai mult invadat de umbre, de ceață, natura însăși, prin elementele ei intime, apropiate poetului, se însingurează. Bursuc, cățelandrul cuminte și jucăuș, are, parcă, o presimțire a apropiatului sfârșit al stăpânului și prietenului său:”Rămâne singur și cu jind,/Parcă simțind, parcă ghicind,/Întins pe labe, trist, pe bot,/Că voi pleca-ntr-o zi, de lângă el, de tot…”(Bursuc). De altfel, tocmai din această lume a purității naturale își alege poetul martorii nunții sale mioritice. Deși însingurat, clătinat de îndoieli, poetul nu cade niciodată în stări depresive, întunecate, nu ne comunică niciodată viziuni apocaliptice, fataliste. Dialogul cu divinitatea, niciodată întrerupt, capătă acum o altă semnificație. În ruga sa, psalmistul dovedește o emoționantă grijă paternă, testamentară ( ce amintește de capodopera De-a v-ați ascuns):”Aibi grijă mai cu seamă, strămoșule, de fată./Mi-e frică ce se face, pe lume, fără tată”.
Fiind singura ființă din univers care are conștiința morții, omul trăiește o condiție tragică, dar și sublimă totodată. Moartea îi apare poetului ca o întrerupere a timpului, ca o dereglare a cadenței universale sub semnul căreia stă următorul volum de versuri din 1964: Cadențe.
Retras în singurătatea sa ascetică, apărat de lume, dar și închis în golul său sufletesc, artistul contemplă acum lumea din perspectiva vremii care trece, meditând la raportul dintre ritmul poeziei, al vieții și al eternității universului:”Puse-n vârtejul ritmic al unui singur vers,/Ar mai simți Cadența, de-a pururi ascultată,/De valuri și de ceruri, egale-n pasul mers,/Când s-ar opri secunda și inima să bată?”.(Asceză). Fragilitatea fizică a omului supus eroziunii temporale („Bagă de seamă, omule de carne,/Că umblă orice zi să te răstoarne,/Că orice oră umblă să te frângă”) treze;te nevoia stării de veghe, de luptă cu timpul, cu somnul, cu șovăiala, cu ispita, cu „ceasul rău”, condiție a victoriei sale împotriva morții:”Ia seama bine, somn să nu te fure,/Nu te opri, înalță-te vulture./Ajunge o secundă să șovăi. Chiar de azi/Ai și-nceput să șchioapeți și să cazi”(Sus). Tocmai în aceasta constă și ideea demnității sale:”Să nu te afle viața culcat, dar în picioare”.
Totuși, așteptarea morții este obsesia continuă a acestor ultime volume, ea dă poemelor o stare de tensiune, care se manifestă diferit, de la atitudinea ironică, de aparentă nepăsare, până la aceea de angoasă, de frig existențial. Versurile plutesc în ambiguități, interogațiile măresc neliniștea:” Toată ziua-n drum mă uit/Și-aștept ziua ca să uit./Va veni ori nu mai vine?…Îl aștept să-și facă loc/Sau prin apă sau prin foc./E un drum,/Ori o pârtie de fum?”(Așteptare).
„Așteptarea, spune poetul, ține cât un șes pustiu de viață”, el vorbește despre „ziua ce se curmă”, despre „pâcla tainelor”, despre „drumul negru așternut ca un plocat” ( drumul ultim, al morții) și tresare „la-nvăluirea liniștilor dintre plopi” (Pe o harpă medievală). „Urâtul” este însoțitorul său permanent („Împrejurul meu urâtul zace ca un schit închis”.(Peste lumi), însă poetul, cel care cu „ghiersul ” său „îngână” divinitatea, se ridică, prin creație, deasupra efemerului, înfruntând timpul, făcându-l să curgă „în jgheabul veciei mai sonor”:. Reînviate, nădejdile sale cad însă repede în tristețe, iar volumul următor (Silabe, 1965) reia motivele cunoscute, în imagini noi, mereu proaspete. Sentimentul este al golului sufletesc („O sală-n suflet, și ea goală/Cu bănci tot goale”), provocat de închiderea perspectivelor, de moartea ceasurilor („Ceasornicul clopotniții-i oprit/Că toate ceasurile i-au murit/Pare că limbile-păcatele.Arată vremea de-a-ndăratele”.(Sufletească). Determinările temporale devin tot mai frecvente, iar „ora răzleață” desprinsă parcă din această dereglare a ritmului universal, aduce „singurătate, ceață și tăcere”. Este ora înserării, a unui timp confuz, al somnului când „neliniștită, umbra te-mbie și te cere”.(Ora răzleață).,
O excepțională poezie (Așteaptă) reface toate aceste motive în metafore de o mare frumusețe:”Așteaptă ca prin mâna umbrii să treacă lucrurile toate…/Velința câmpului începe să se-nfășoare-n vale sul/Târât de bivoli, plugul nopții va răsturna cetăți și sate/Și somnul le va strânge-n fânul și paiele dintr-un pătul”.
Scurtarea drumului, apropierea veciei deși se doresc amânate, sunt implacabile:”Și-n cartea răsfoită capitolul se curmă/Aștepți să i se-ntoarcă și foaia cea din urmă”.(Adiere). Impasibilă, cu legea ei dură, necruțătoare, moartea nu alege între buni sau răi, între proști și genii:”I-ai încărcat de- a valma-ntr-o căruță/Cu calul orb, bolnavi de boala vieții/Și proștii și isteții” (Cantilenă). Întrebările măresc frigul sufletesc:”Începe noaptea, unde-i dimineața?…/Mi-e mintea înghețată./Am fost cândva și n-am fost niciodată? Noaptea este și titlul ultimului volum de versuri al lui Tudor Arghezi. Poetul simte cum „lin și furtunos vine,/Timpul, vraja tuturora”, cum ora așteptată sună („Îmi sună parcă ceasul, lăsați-mă să mor”).
În sfârșit, din volumele postume, ca o concluzie la ampla meditație lirică privitoare la ideea morții, merită reținută poezia Ora confuză, în care reîntâlnim aceeași stare de teamă, de incertitudine, de nesfârșită tristețe a celui care, prins între a fi și a nu fi, rezumă, în fond, una din datele esențiale ale condiției umane:”O ceață mă pătrunde, pare că de sus,/Și alta vine, nu știu de unde a venit,/Parc-aș trăi și parc-aș fi murit,/Parcă aș fi și parcă aș fi fost”.
În fond, poezia lui Tudor Arghezi, împlinire supremă a unui destin individual excepțional, este, în ultimă instanță, o depășire a efemerului și a morții, o intrare într-un alt timp, al eternității.
Ion HAINEȘ / UZPR