◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Butonul ultimei instanțe

Eram copil în alte calculatoarelor, deși matur ca vârstă. Știam să pornesc și să opresc un computer, să utilizez câteva aplicații (și da, unele erau jocuri, prăpădind simultan clipe și neuroni). Tastam șchiopătând de ambele mâini și privind chiorâș literele așezate mereu altfel de cum aș fi vrut, plimbam mouse-ul până la un prea curând ivit capăt de masă și pândeam elementele pe care voiam să le ating, într-un final, cu nărăvașul cursor, precum un vânător avansat, pe neașteptate, de la ghioagă la arc. Făceam ce și cât puteam, adică nu prea multe. Numai că, într-o deloc bună zi, computerul meu a înțepenit, din motive legate, neîndoielnic, de prea puțina mea pricepere. L-am sunat pe amicul priceput la toate – îl știți, nu doar din istorisirile mele, ci și din viața de zi cu zi, este cel care instalează programe, repară calculatoare, „peticește” țevi sparte și demontează cu ochii închiși un carburator, chiar dacă ultima acțiune este astăzi caducă. I-am explicat fără talent ce s-a întâmplat, iar el mi-a oferit câteva soluții posibile (v-am mai vorbit despre Control-Alt-Del și despre alte scurtături de taste care măcar limitează dezastrul). În ultimă instanță, mi-a zis, repetând că doar în ultimă instanță, dacă nimic altceva nu funcționează, era cazul să apăs butonul de pornire-oprire, apoi să restartez sistemul de operare.

Credeți că a mers altceva? Bine, mai corect ar fi fost să vă întreb dacă nu cumva credeți că am reținut vreo altă soluție, în afara celei de ultimă instanță… Nu l-am invitat pe amicul îndemânatic să vină spre a mă ajuta. Nu l-am întrebat încă o dată care sunt soluțiile, notându-mi, eventual, fiecare pas. Și da, am apăsat butonul. M-a costat pierderea irecuperabilă a unui hard-disc, împreună cu toată munca mea de până atunci, dar am învățat, pe calea cea mai grea, că acțiunile pripite, compulsive, provoacă mult mai mult rău decât mărunta smerenie a recunoașterii unei vădite ignoranțe, fie ea manifestată și la vârsta ușoarei încărunțiri. Am înțeles că rezolvarea cea mai la îndemână nu este întotdeauna cea mai simplă ori convenabilă. Iar această lecție îmi folosește și în viața de zi cu zi, nu doar în fața computerului.

Există un orgoliu bizar care ne determină, zi de zi, să nu ascultăm sfaturile altora, de parcă ar fi de-a dreptul umilitor să ne mărturisim limitele și să învățăm de la persoane cu mai multă experiență într-un anumit domeniu. Știți zâmbetul acela misterios, însoțit de atotștiutoarea clătinare a capului? Sigur că da, este cel pe care îl aplicăm atunci când ne povățuiește cineva, iar cuvintele par rostite într-o limbă complet străină, referindu-se la niște concepte care nu există, nu pot exista, în această lume unde trăim și noi. Apoi punem în aplicare primul lucru care ne trece prin cap ori singurul lucru pe care l-am priceput, gâdilând sub gușă dezastrul cu dinți ascuțiți și răbdare trecută binișor de orice limită. Firește, vom da vina pe alinierea șleampătă a planetelor, pe ghinionul nesubliniat corespunzător în calendar sau, de ce nu, pe sărmanul binevoitor sfătos. Noi nu suntem decât victimele inocente ale unui accident nefericit.

Trăim într-o țară unde acarul Păun se naște în fiecare generație, cuminte și prompt, gata să își asume erorile altora până la capăt. Unde cei pricepuți, școliți în consecință, poartă în spate un întreg aparat funcționăresc, pentru ca, la prima restrângere de personal, să fie concediați ei, nu persoanele sosite la lucru ca la o plimbare mică, între mese. Unde șeful are întotdeauna dreptate, iar mărunții angajați își semnează realizările cu numele lui, aplaudându-l pentru… strădania lor. Mi se va spune că așa este peste tot, în întreaga lume, iar eu voi răspunde că nu știu, întrucât aceste manifestări stranii le vedem, cu toții, aici, nu… acolo. Iar butonul ultimei instanțe a fost atât de mult apăsat, încât ar trebui să avem echipe întotdeauna pregătite să repare orice, rapid și cerându-și cu umilință scuze pentru greșeala altora.

Sunt zile ba mohorâte, ba însorite – dintr-o primăvară care continuă drumul în bocanci, de parcă nu vrea să își cumpere anul acesta încălțăminte mai lejeră, sau dintr-un anotimp ceva mai nou, lipsit, deocamdată, de nume. Ne acomodăm relativ repede cu toate schimbările care vin peste noi, apoi trec, se transformă sau devin parte integrantă, imposibil de înlăturat, din existența noastră. Și este firesc. Tare îmi este teamă, însă, că ne-am obișnuit prea mult și prea ușor cu butonul acela apăsat, fără să îi mai înțelegem rostul, fără să mai cunoaștem alternativele firești (mult mai lesnicioase) și fără să ne mai temem de invocarea stupidă a dezastrului – indiferent de realele dimensiuni ale acestuia. Căci compromisul devenit regulă, din orgoliu și ignoranță (a noastră sau a altora), chiar camuflat sub explicații și stratageme, are prostul obicei de a se metamorfoza, dincolo de orizonturile timpului, într-unul dintre căruntele compromisuri ale istoriei, menit să ne așeze devenirea pe acel raft unde zac, prăfuite, atâtea destine, poveștile neromanțate ale călătoriilor nicicând începute cu adevărat. Oprite brusc din butonul ultimei instanțe.

 

pr. Alexandru Pripon / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *