◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro27.05.2024

Maimuța, când nu are ce face

Bunicul meu, când mă vedea pus pe fapte prea mari pentru un copil destul de mic, mă pondera cu vorbe viu colorate, numai bune să le țin minte și să le spun, la rândul meu, fiicei mele și (sper, când va fi cazul) nepoților. Spre exemplu, atunci când îi povesteam, bătăios, cât de tare m-a supărat un prieten ori un neprieten, pe care mă gândeam să-l provoc la luptă, bunicul își lăsa capul într-o parte și îmi explica, sfătos, că „maimuța, când nu are ce face, se scarpină (îmi spunea și unde, dar eu nu vreau să vă dezvălui acest element) până îi dă sângele”. După aceea, mă sfătuia să-mi văd de joaca mea, să-mi trăiesc copilăria și să las încolo prostiile.

Recunosc, nu i-am ascultat întotdeauna povețele. Cărțile pe care le-am citit și filmele pe care le-am vizionat aveau un efect colosal asupra înțelegerii mele nevârstnice asupra lumii, inclusiv în ceea ce privește confruntările fizice. Am văzut acest lucru și l-am simțit, pe pielea mea vânătă, mai târziu, când am decis, ca o maimuță care nu avea ce face, să-l înfrunt pe bătăușul cartierului. Bine alcătuit, implicat în suficiente lupte de stradă pentru a avea o experiență vădit superioară, cu pumnii grei și mișcările aproape feline, mardeiașul respectiv știa să profite de orice prilej pentru a amplasa o torpilă în falcă sau în coaste. Eu, pe de altă parte, aveam de partea mea entuziasmul stupid și mesajele motivaționale din paginile devorate ori peliculele urmărite obsesiv, ceea ce îmi îngreuna situația. Deoarece nici cuvântul scris, nici imaginea meșteșugit filmată nu-ți oferă o percepție coerentă, reală, asumată, asupra durerii.

În jur erau, ca în filme, câțiva spectatori, chibiți dornici să vadă bătaie și, cu un pic de noroc, sânge. Siguri că știu rezultatul confruntării încă dinainte de a începe – pe bună dreptate –, ei aclamau, ațâțând și întinzând nervii combatanților până la limita ușor de depășit a primului pumn. După aceea, lucrurile mergeau spre deznodământul cuvenit. Îi auzeam strigând și-mi imaginam că este atmosfera livrescă, adoptată și în cinematografie, propice, până la urmă, celui mai slab, care găsește resurse nebănuite și, repezindu-se fără vreun plan, fără instinctul de conservare, fără minte, izbândește, pentru ca binele… Poc! trosnește primul pumn, iar izbucnirea aceea de durere înfiorătoare îți aduce plumb în mușchi și lacrimi în ochi. Încerci să pari demn, luptător neînfricat, dar chibiții observă situația și exclamă, batjocoritor: „Ia uite, lacrimi! Plânge, ca o fetiță! Plângăciosul!”.

Din acel moment ești condamnat. Te năpustești pentru a înclina balanța înspre tine, uiți de toate și de toți, lovești pe lângă adversar și simți cum pumnii acestuia nimeresc impecabil fălci, pomeți și coaste, până când ești învins. Nu cazi, asta e doar în filme, dar oponentul, mărinimos, îți propune să te mulțumești cu loviturile primite. Nu ai de unde să știi că îl dor mâinile, transformate mai devreme în rachete sol-sol, cam la fel de tare cât te dor pe tine regiunile afectate de bombardament. Și nu accepți, tot mai speri la minunea aceea a forțelor de supererou care ți se revarsă deodată prin vene. Până atunci, percepi doar durerea, alăturată umilinței. Te năpustești din nou. Te gândești la vorba prietenilor: „dai, dar și primești. Bătaie…”. Apoi, într-un final, vătămat corespunzător, părăsești lupta, în hohotele de râs ale spectatorilor și strigătele răutăcioase ale învingătorului.

Despre acea încăierare se va vorbi mult timp. Vreo două zile, maxim. Apoi se va aminti despre ea doar sporadic, însă tu vei avea impresia că fiecare persoană de pe stradă, fiecare vânzător din magazin, fiecare vecin de pe scară ar ști, cu exactitate ce bătaie ai luat atunci când ai vrut să-ți demonstrezi curajul și priceperea, așa cum ai citit în romane și ai văzut în filme. Rușinea, durerea, teama, umilința, acestea te vor însoți o vreme îndelungată, ca dovadă a diferenței colosale dintre ficțiune și realitate.

Să nu credeți că soarta „campionului” este mai bună. Adrenalina, victoria, zâmbetul fericit, toate dispar, încet dar sigur. După aceea rămâne remușcarea și, în funcție de sensibilitatea fiecăruia, imaginea contorsionată sub lovituri, apoi tumefiată a victimei (am vrut să scriu „oponent”, dar cuvântul ales este, cred, mai corect utilizat), eventualele lui strigăte, frica de represalii, propriile dureri, deloc mărunte… Nici despre asta nu se vorbește prea des în cărți, iar producțiile cinematografice evită cu succes astfel de complicații.

Trăim vremuri de perpetuă enervare, de mânie mocnită, de pumni strânși și răcnet abia încarcerat în șoaptă. Ne asaltează la orice pas evenimentele revărsate în cotidian, zvonurile de războaie și dezastre, lozincile, îndemnurile vinovate, zgomotul și atitudinea altora. Avem, în cărți și în filme, atâtea exemple de „justițiari” care și-au făcut singuri dreptate, după ce i-au acordat dreptății o definiție binișor subiectivă, potrivită exclusiv propriilor scopuri. Adevărați luptători de stradă, niciodată sancționați (desigur, sunt și cazurile în care eroul este prins într-o bulă kafkiană, unde va fi nedreptățit, indiferent de reacția sa, ceea ce nu face parte acum din lista preocupărilor noastre, cred). Mardeiași de ocazie ori profesioniști ai bătăilor. Doar că realitatea nu este niciodată aceasta. În afara ringului, violența este acompaniată zgomotos de teamă, durere, vină (remușcare), până la echimoze sufletești, dincolo de vătămările fizice inerente. Iar acest lucru trebuie să-l înțelegem și să-l explicăm copiilor noștri, pentru a preveni orice suferință crudă, inutilă.

Zilele trecute, într-un context banal-cotidian, am auzit un domn fără aspect de gladiator plângându-se de nu știu ce șicanare în trafic. După ce a expus incidentul, a continuat, mânios, cu lista de traume pe care ar fi vrut să i le provoace partenerului de pozne pe carosabil, subliniind, cu arțag, momentul întâlnirii dintre croșeul de stânga și maxilar. Unul dintre ascultători, înțelept, i-a zis, pe un ton apăsat: „Lasă, domnule, prostiile. Ce, nu ți-e bine?”. Cuvintele acelea, poate nu tocmai livresc potrivite, conțin o întreagă filosofie menită lumii în care trăim. O filosofie completată, ca în povestirile despre un Confucius poznaș, de vorbele bunicului: „Maimuța, când nu are ce face, se scarpină (tot nu vreau să vă spun unde) până îi dă sângele”.

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *